Cu nemăsurată tandrețe, despre o îmbrățișare care amenință să se facă iubire

26 January 2018

dragos-sorin-niculaBucureștii au trecut de la aspiraționalul „ca la Paris” la funebrul „ca la Teleorman”; oameni de ultimă speță sunt azvârliți în fruntea acestei țări, cu o ură patologică, în speranța că, până la urmă, îi vor veni cumva de hac, pentru secole de aici înainte.

Suntem groapa de gunoi (fără autorizație de funcționare), a unor nenorociți fără scrupule, ce s-au cocoțat pe munții de resturi menjere ce ne înconjoară (pe care tot ei ni i-au ridicat) și amenință să provoace o avalanșă ce ne va înghiți pe toți, pentru totdeauna.

Ultimele scursuri produse de societatea, propaganda și securitatea ceaușistă, în formele lor cele mai abjecte, se manifestă public cu o forță și cu o înverșunare înspăimântătoare; frisoanele trecutului nu mai sunt de mult o himeră ci, mai degrabă, o ghilotină lucind în soare.

Și, totuși, dăm semne că vrem să înviem; există potențial pentru ca deșteptarea să se întâmple, la un moment dat; singura problemă este cât va rezista acest potențial asaltului frenetic al neisprăviților care conduc țara; încă nu suntem pregătiți sau îndeajuns de mulți, iar vremurile par să fie tot mai nerăbdătoare.

Ne zbatem și ne zbatem teribil, ăștia, câți om mai fi, întregi la suflet și la cap, strângem din dinți, ne facem curaj, sperăm, visăm, avem încredere, gândim, simțim, avem atitudinea corectă, ne afirmăm personalitatea, muncim, vorbim, scriem, suntem prezenți, știm puține despre viață, dar măcar ceea ce știm sunt lucruri de care suntem siguri, de care nu ne este rușine, pe care le afirmăm răspicat.

O mână de oameni educați, cu aspirații, cu credință în bine, în corectitudine, în adevăr, în frumos, în viitor, în oamenii care, la fel ca ei, își doresc să trăiască liniștit și demn, își iau libertatea de a ieși pe străzi pentru a arăta că ei sunt cei care contează, pentru a arăta că se întâmplă lucruri rele, pentru a spune că nu așa funcționează o societate modernă, pentru a spune „suntem aici, nu ne puteți ignora la nesfârșit, toată lumea ne vede că suntem aici, că vom fi aici până la capăt, pentru a nu lăsa se piardă încă o dată puținul obținut cândva, într-o iarnă de decembrie.”

copil protest

sursă foto: Magda Grădinaru

Este un urlet atât de sfâșietor al acestor oameni, al acestor generații tinere, tocmai pentru că este un urlet mut, decent, cuminte, educat, instruit, care încearcă să transmită că ei merită mai mult de la statul în care trăiesc, că li se cuvine altceva, altceva mai bun și mai drept, mai aproape de speranțele pe care și le-au făcut când au decis să rămână acasă, în țara lor, pentru a crește și a zâmbi împreună.

Indiferent cât înseamnă ei (procentual, dar nu numai), din cei 60% care nu au fost la vot la precedentele alegeri parlamentare, trebuie înțeles de către întreaga populație matură și sănătoasă la creieri, că există în țara destul de mulți oameni care au așteptări înalte de la ei înșiși, de la ceilalți care tânjesc către o viață de calitate, către conducători de primă mână, și nu reușesc să identifice acești oameni, din simplul motiv că ei nu există în oferta electorală.

De partea cealaltă, există o masă de manevră fidelă până la nebunie, care a rămas încremenită în timp și în mizerie bolnăvicioasă, pentru care există ofertă electorală din abundență, tocmai pentru că sunt foarte simplu de satisfăcut niște așteptări minime; pe acei oameni, care ies organizat la vot și optează orbește pentru sărăcie cronică, nu trebuie să îi disprețuim și să îi ridiculizăm, nici să îi ignorăm, pentru că nu vom obține nimic astfel; tocmai pentru că am făcut asta până acum, am reușit să obținem ceea ce trăim astăzi; propagarea teleormănismului la nivel central. În schimb, putem încerca să le oferim opțiuni realiste; poate că nu vom reuși mare lucru, dar ceva vom reuși; vom mișca lucruri, vom deschide ochi, vom sădi îndoială, vom ridica întrebări, poate chiar vom convinge pe cineva.

Însă ceea ce avem cu adevărat de făcut este să creăm, să construim, să creștem, să menținem și să îmbunătățim, o opțiune solidă pentru cei care ies în stradă și pentru cei care nu ies la vot în mod constant, pentru că nu au pentru ce, nu au cu cine; dovada că greșim punându-le aiurea în cârcă actuala configurație politică este însăși prestația catastrofală a celor care, chipurile, ar fi trebuit sa fie votați, pentru a li se opune actualilor călăi; nu vi se pare că sunt invizibili cu totul? Soluția e o construcție nouă, nu repararea uneia vechi; nu va funcționa niciodată cârpeala, băgați-vă mințile-n cap, înțelepților! (stânga poate fi adusă la 20% din opțiunile de vot, dar asta nu se va întâmpla că strigă dreapta „m*ie psd!”, se va întâmpla când vor apărea pe scenă opțiuni de bună calitate pentru electoratul educat; opțiunile pot să fie de dreapta, de stânga, de centru, nu contează).

Fenomenul care astăzi stăpânește România este atât de simplu, de primitiv, de eficient, de scandalos, de trist; o mână de oameni de doi bani manevrează o liotă de concetățeni ignoranți, cu scopul precis de a-și crește bunăstarea proprie cu costuri minime pentru ei și cu un preț exorbitant pentru restul cetățenilor de bună credință, care achită nota de plată a acestui dezmăț oriental.

Pentru oamenii care nu votează de obicei este foarte simplu; ei spun, prin absența lor de la urne și prezența în piețe și pe stradă, „vrem ca cineva pe care îl cunoaștem, care a demonstrat că știe și că poate, să ne facă propuneri pe subiecte care ne interesează și ne afectează direct, pe care să le putem discuta deschis; apoi, în urma acestor dezbateri, să ne facă o ofertă realistă, pe termen mediu și lung, cu termene precise, cu obiective clare, de a căror oportunitate și aplicabilitate să putem fi convinși.” Iar de aici putem discuta despre o schimbare a valorilor în societate, despre o schimbare a raportului de forțe, despre rezultate cuantificabile și palpabile, reflectate în nivelul de trai al populației, despre viitor și bunăstare, despre o clasă politică educată să acționeze în interesul angajatorului său.

Azi, din nefericire, putem să constatăm în ce hal ne-a adus ignoranța exersată în toți acești ani, în care ne-am agitat prostește pentru mize care erau prea puțin ale noastre; în timpul în care noi eram ocupați sau ținuți ocupați cu nimicuri sclipicioase, șleahta de ticăloși avea grijă să acapareze în întregime toate instituțiile acestei țări, de la cele de forță, care azi au devenit o șerpărie inimaginabilă, până la cele mai nesemnificative, până la cel mai mărunt funcționăraș semianalfabet. Și astfel, am ajuns ca nicio instituție să nu mai fie funcțională, să nu-și mai asume niciuna nici rolul pentru care există, nici rolul de a da, fiecare, părțile componente ale unei elite, a cărei formare a rămas doar o utopie; și asta s-a și vrut, să se asigure ceata lu’ papuc că în România nu se va mai naște o elită ca aceea care lucrase cândva pentru formarea statului român, studioasă, pricepută, cu viziune, cu dragoste de neam, cu forță, dispusă să se sacrifice pentru binele general; și s-a reușit; am rămas să fim conduși la toate nivelurile de niște năpârci, de incompetențele cele mai de seamă ale marelui partid comunist deghizat aiuristic în tot felul de entități parazite.

O elită românească autentică, în sensul academic, în sensul de business, ar fi strivit acești gândaci dizgrațioși de care ne lovim azi pe toate drumurile, prin toate cotloanele statului; ar fi însemnat o voce respectată, ascultată și urmată în acțiunile ei și în demersurile ei de a ne scoate din haznaua istoriei; ar fi jucat un rol activ în procesul de luare a deciziilor care privesc interesele interne și externe ale țării, ar fi colaborat pentru stabilirea strategiilor de urmat, cu scopul de a ne atinge acele obiective pe care ni le stabilim singuri, pe care azi nici măcar nu le avem.

Suntem cumva pierduți, în mare măsură, azi; dar nu pe de-a-ntregul, nu încă! Suntem împinși cu dibăcie, cu o șiretenie scabroasă, spre o prăpastie pe care nu o văd decât foarte puțini, pe care o simt câțiva, dar pe care cei mai mulți o percep la nivel de „nu murim noi din asta”.

Suntem încurajați dibace pe la Tv (inclusiv prin glasul unor inși aproximativi, botezați pe nedrept ziariști, de care ți se face silă) să rămânem prizonierii unei stări de fapt păguboase, care ne va sufoca până la urmă; suntem ridiculizați, suntem făcuți vinovați pe nedrept, suntem marginalizați dacă nu facem frumos, suntem puși la muncă să tragem ca boii, când am putea să tragem, dar ca oamenii, suntem lingușiți prostește, suntem adormiți intenționat, suntem îmbătați cu fantasme, suntem orbiți cu broboadele bunicelor și străbunicelor noastre, suntem prostiți în față, suntem îmbolnăviți, suntem goniți de-acasă, dacă nu ne convine.

Suntem percepuți ca fiind aceiași hoți de portofele, aceiași mămăligari, aceiași jucători de alba-neagra, aceiași inculți, aceiași amărâți, același popor mic (dac-o mai aud mult p-asta cu neam mic, țară mică, o să sfârșesc prin a-i jigni fără remușcări pe autori), sărac aflat permanent în nevoi, cu capul plecat, cerșind îndurare, milă sau bani, aceiași boschetari mărunți, aceiași europeni prea puțin competitivi, aceiași țărani fără carte, aceiași înapoiați cu prea multe biserici, dar fără niciun Dumnezeu.

Dar noi nu suntem cu toții așa, printre noi se află oameni care ar putea să uimească oricând Europa și lumea; așa cum au făcut-o unii, în urmă cu sute de ani, așa o pot face astăzi, cel puțin la fel de mulți români; unii din ei, o fac deja: Simona Halep, n-o ști ea tenis exagerat, n-o lovi ca Henin, dar cât de sus e! România nu e Teleorman și nu va fi lăsată să devină niciodată; nu se va  mai arunca această țară vreodată, din disperare, din neiubire, în  brațele niciunui tâlhar, deghizat în om destoinic și protector, nu se va mai lăsa batjocorită de vreun fante obscur de provincie, nu va mai accepta să fie bruscată și torturată de un hăndrălău care se crede intangibil în fața vremurilor. De-atâta lup, prinde-a mușca și oaia.

Va fi vital să înțelegem că generațiile născute după 1980, așa cum au fost ele, cu lipsurile lor mari, cu cheia de gât, crescute de bunici pe la țară, cu multe frustrări, dar și cu multe ambiții, cu niște grade de libertate pe care și le-au câștigat pentru că au știut cum să le capete de mici, ei da, aceste generații au în buzunar mijloacele ieșirii din situații complicate; au capacitatea asta, de a accesa rezerva de resurse, în momentele dificile. Iar într-o luptă cum este aceasta pe care România o duce azi cu ea însăși, un război civil purtat la nivel mental, cu mijloace financiare și economice (această capacitate de a găsi o dată în plus energie și soluții pentru a nu renunța, pentru a mai încerca o dată, și încă o dată, această putere de regenerare venită din „îmi pasă”, din „mă implic”, din „pot să fac”), nimic nu contează mai tare decât refuzul oamenilor „de a sta liniștiți la locurile lor”; aceste generații au crescut cu anumite stiluri muzicale și cărți, care nu îi lasă să stea liniștiți și aceste generații știu că locurile lor sunt locurile pe care le vor ei pentru ei, nu acelea pe care le vor alții pentru ei.

Miracolele nu se întâmplă oricum, acolo unde oamenilor maturi le este indiferent dacă sunt fericiți sau nu. Dar acestor generații nu le este indiferent, pentru că își amintesc perfect, chiar și înainte de ’89, copii fiind, că au prins cu ochii și cu mintea niște ceruri care i-au făcut să se simtă fericiți; iar asta nu se pierde cu una, cu două; se poartă cumva peste ani, în speranța că se va naște de-acolo acel model de societate care va pune un zâmbet timid, chiar și pe chipurile mai mereu încruntate și căzute.

A circulat mult pe Facebook acea fotografie cu puiul de om în noapte, printre fulgi de zăpadă, bucurându-se; dacă ne-am putea imagina că, de drag, ar fi fost în stare să îmbrățișeze cerul, cu acel entuziasm nedisimulat, ei bine, atunci am ști că acea îmbrățișare amenință să se facă iubire.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Pe când eram o nimfă oarecare

Alexa – o poveste paradoxală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
339 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro