Culoarea banilor sau Urâțenia Frumuseții – Helena Rubinstein și alții

23 November 2019

Helena Rubinstein s-a născut în 1872 în cartierul evreiesc al Cracoviei, fiind cea mai mare dintre cele opt fiice ale unui comerciant de kerosen. Spre sfârșitul adolescenței, abandonează Polonia în favoarea Australiei, acolo unde începe să producă cremă de față. Numește produsul Valaze, și pretinde că este creația unui eminent specialist dermatolog european numit Dr. Lykuski și că este compus din ierburi rare care cresc doar în Munții Carpați. Închiriază un magazin la stradă în centrul orașului Melbourne și își vinde preparatul cu un adaos amețitor.

Spre deosebire de fondatorul tehnocrat cu sânge rece al L’Oréal, Helena Rubinstein (fotografiată în apartamentul ei în 1941) prospera de pe urma dramei

Photograph by HERBERT GEHR / GETTY

Devine milionară după doar un deceniu de activitate. Se extinde în Londra, Paris, apoi la New York – și de acolo către aproape orice mare oraș al lumii. Adaugă produs după produs, până când Helena Rubinstein Inc. ajunge să producă 62 de tipuri de cremă, 78 de tipuri de pudră, 46 de tipuri de parfum, apă de colonie și apă de toaletă, 69 de tipuri de loțiuni și o 115 tipuri de rujuri, plus săpunuri, fond de ten și farduri. În decembrie 1928, își vinde afacerea către Lehman Brothers pentru echivalentul a 84 de milioane de dolari în banii de astăzi – și, atunci când greșelile de management ale Lehman și Marea criză economică au coborât valoarea unei acțiuni de la 63 de dolari la numai 3 dolari, își cumpără înapoi fosta firmă din milă și o duce către un succes și mai mare. Avea 1,47 metri înălțime și vorbea o combinație ciudată de poloneză, idiș, franceză și engleză. Insista să i se spună „Madame”. La moartea ei, în 1965, era una dintre cele mai bogate femei din lume.

În prima parte din „Urâțenia Frumuseții”, biograful Ruth Brandon descrie ascensiunea lui Rubinstein, iar imaginea pe care o creează pe acest subiect este extraordinară. Rubinstein a cumpărat opere de artă „cu vagonul”; un critic de artă a spus la un moment dat că aceasta avea „picturi mai puțin importante ale tuturor pictorilor importanți din secolele al XIX-lea și al XX-lea”. Într-o singură cameră din triplexul ei din Park Avenue, avea șapte tablouri de Renoir atârnate deasupra unui șemineu.

Legendara sa colecție de bijuterii era păstrată într-un fișet și clasată alfabetic: „A” pentru ametist, „B” pentru beril, „D” pentru diamante. „Sufrageria din New York a lui Rubinstein era lipsită de bun gust, dar plină de viață, ca orice lucru care avea legătură cu ea“, scrie Brandon. „Folosea un covor verde acid, proiectat de Miró, douăzeci de scaune victoriene sculptate, acoperite cu catifea purpurie și violet, mese de cafea încrustatecu perle chinezești, lămpi de podea turcești din aur, sculpturi la dimensiuni naturale de pe Insula Paștelui, vaze albastre din sticlă pală înalte de doi metri, măști africane în jurul șemineului și tablouri care acopereau fiecare centimetru disponibil de perete”.

Helena Rubinstein obișnuia să organizeze luxoase cine și era cunoscută pentru replicile suprinzătoare. Când un ambasador francez amețit de băutură a fost malițios la adresa poetei Edith Sitwell, aflate la aceeași masă, reproșându-i că strămoșii ei, englezi, au ars-o pe Ioana D’arc, Helena ar fi spus “ei, bine, cineva trebuia s-o facă!” La o altă cină, Marcel Proust ar fi întrebat-o ce machiaj ar trebui să poarte o ducesă, iar Helena l-ar fi concediat scurt, pentru că mirosea a substanțe de omorât moliile. Mai târziu, ar fi spus: “De unde să fi știut că va ajunge celebru?”.

În anii ’50, și-a luat drept companie un bărbat cu jumătate de secol mai tânăr decât ea, pe care l-a curtat la o întâlnire care a început cu un prânz enorm („Trebuie să-mi păstrez energia!”) și o vizionare a filmului „Ben-Hur” („Foarte interesant! Mă bucur că băiatul evreu a câștigat!”). De atunci, Rubinstein l-a luat pe tânărul ei pretutindeni, chiar și la o cină oficială cu prim-ministrul israelian David Ben-Gurion.

Eugène Schueller și L’Oréal

În a doua parte din „Ugly Beauty”, Brandon spune o poveste paralelă, despre unul dintre contemporanii lui Rubinstein, un bărbat pe nume Eugène Schueller. Aceasta s-a născut la nouă ani după Rubinstein, la Paris. Părinții săi au gestionat o mică patiserie pe Rue du Cherche-Midi din Montparnasse. El era singurul copil – cei patru frați ai săi muriseră prematur – iar părinții lui s-au sacrificat pentru a-l trimite la o școală privată, subvenționându-i școlarizarea cu prăjituri. După o carieră academică de succes, a sfârșit predând chimie la Sorbona. Dar ritmul liber al vieții academice l-a plictisit. “Ieșea și intra pe fereastră înainte și după ore, uneori începea să lucreze la șase dimineața, iar alteori stătea târziu seara la orela care, în mod inexplicabil pentru el, colegii săi preferau să petreacă împreună cu prietenii și familia”, scrie Brandon. Într-o zi, o coafeză l-a abordat, căutând o îmbunătățire pentru o vopsea nesigură utilizată în acea perioadă. Schueller și-a părăsit locul de muncă și și-a transformat apartamentul într-un laborator. Prin 1907 își perfecționase formula și începuse să o vândă la saloanele de coafură locale. În 1909, a înregistrat primul său profit. Până în anii 30, ajunsese unul dintre cei mai bogați industriași din Franța și își mutase sediul într-o clădire impunătoare de pe RueRoyale. Se scula la ora 4 dimineața, avea grijă de afacerile companiei timp de două ore, făcea o plimbare de o oră pe jos și mai apoi, în Rolls-Royce-ul său cu șofer, mergea la fiecare dintre fabricile salede chimicale, încheindu-și ziua la miezul nopții. Și-a numit compania „L’Oréal”.

Scopul lui Brandon atunci când relatează istoriile acestor doi pionieri ai produselor de înfrumusețare este de a extrage numeroasele conexiuni și paralele – pentru a putea explora legătura dintre dezvoltarea produselor cosmetice marca L’Oreal și Helena Rubinstein și, respectiv, conceptele sociale ale frumuseții. Juxtapunerea lui Rubinstein și Schueller este însă cel mai interesant de privit ca un soi de experiment natural asupra stilului antreprenorial. Până la urmă, aici este vorba de două persoane, născute în aceeași clasă socială și în aceeași epocă și mânate de aceeași pasiune: să facă produsele cosmetice respectabile. Cu toate acestea, cu greu aceste persoane puteau fi mai diferite. Rubinstein vindea o iluzie – promisiunea tinereții veșnice, iar ceea ce a vândut Schueller era realitatea. „În industria frumuseții, ale cărei afirmații aveau de obicei puțin sau chiar deloc de a face cu realitatea, produsul său era unic prin faptul că atât el, cât și clienții săi știau că acesta va face întotdeauna exact ceea ce promitea pachetul”, scrie Brandon. „L’Oréal a funcționat: vă vopsește părul în orice culoare doriți, fără a crea probleme… Afacerea ei s-a bazat pe înțelepciunea populară, afacerea lui Schueller s-a bazat pe știință. ”

Brandon spune despre cariera lui Rubinstein că a fost „haotică, o serie de creații nemaivăzute executate excepțional”. Era un bun vânzător și o persoană care-și făcea foarte multe griji. S-a furișat printre crizele economice. Și-a populat răspânditul imperiul cu fiecare rudă pe care a găsit-o disponibilă. “Esența celei numite Madame a fost că afacerea și emoția nu erau separabile”, spune Brandon și continuă:

Funcționa cu adrenalină. Scrisorile ei haotice și compulsive adresate prietenei sale Rosa Hollay, în care îngrijorarea de moment era mâzgălită, ori de câte ori apărea, pe orice bucată de hârtie aflată la dispoziție, dezvăluie panica constantă și confuzia ascunse sub o mască a siguranței: „Nu am achitat nicio factură în ultimele trei săptămâni, anunță-mă din nou ce trebuie plătit acum. Am îngrozitor de puțini baniși lucrurile para fi din ce în ce mai rău. . . . De multe ori nu știu dacă sunt pe picioare mele sau cu capul în jos.

Schueller, în schimb, a fost imaginea rațiunii și a calculului. Nu se vedea deloc dacă era îngrijorat. A aplicat metodic aceleași principii și tehnici științifice de la o afacere la alta, până când s-a extins în săpun și vopsea și film fotografic și materiale plastice. A angajat manageri profesioniști și a lăsat în urmă o companie care astăzi este un colos. Rubinstein a fost antreprenorul secolului al XIX-lea; stilul ei era personal și particular. Schueller a fost antreprenorul modern. Constructorii de afaceri pe care îi venerăm astăzi, care aduc inovație tehnică și disciplină pe piețele primitive, sunt croiți după imaginea sa. Schueller este Steve Jobs. Este Mark Zuckerberg. Și aici povestea lui Schueller și a lui Rubinstein s-ar încheia, dacă nu ar fi apărut mica problemă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Unul dintre liderii de extremă dreaptă din Franța, în anii tumultuoși dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost Eugène Deloncle, pe care Brandon îl descrie drept un „inginer naval inteligent și charismatic al cărui farmec personal hipnotic întrecea aspectul său oarecum absurd – scund, plinuț și purtând invariabil o pălărie melon. Deloncle conducea ceea ce în esență era un grup terorist, numit La Cagoule, care a făcut asasinate politice, a tras la o manifestație socialistă și a detonat două bombe lângă Arcul de Triumf. Aveaun ucigaș plătit, pe nume Jean Filliol, care a încercat la un moment dat să-l omoare pe premierul francez. După invazia germană a Franței în 1940, Deloncle a format un partid politic numit Mouvement Social Révolutionnaire sau M.S.R., care în Franța ocupată a fost una dintre cele mai puternice voci în favoarea colaborării cu naziștii. Bărbații lui Deloncle mărșăluiau prin Paris în cizme militare și tunici, marcând proprietățile evreiești în vederea exproprierii. În octombrie 1941, M.S.R. a dărâmat șapte sinagogi din Paris cu explozibili furnizați de Gestapo. Deloncle era un gangster, un tâlhar și un antisemit înrăit, iar Eugène Schueller a fost unul dintre cei mai mari susținători ai săi. Schueller a scris pentru ziarul lui Deloncle. I-a dat bani. A ajutat chiar prin instalarea M.S.R. într-un birou aflat lângă al său, în sediul general L’Oréal.

Brandon susține că afecțiunea lui Schueller față de M.S.R. nu a fost prin excelență ideologică. El nu era pro-german. Nu era nazist. Nu există nicio dovadă că a fost foarte antisemit. Mulți dintre adepții lui Deloncle erau în esență regaliști de dreapta, care tânjeau după monarhia catolică de mult pierdută. Schueller era copilul din Rue du Cherche-Midi. Credea într-o meritocrație.

Comportamentul lui Schueller rezulta din pragmatism. Era un om de afaceri, iar colaborarea cu germanii a fost pentru el decizia corectă de afaceri. „Anii de război au fost foarte rentabili pentru cei care puteau să continue producția – orice se putea face putea fi și vândut, ocupanții plăteau oricât pentru obiecte de lux și exista o înfloritoare piață neagră a necesităților rare”, scrie Brandon. „Dar doar colaborarea putea asigura accesul la materiile prime.”

În clipa în care Schueller a sesizat direcția în care o lua războiul, a schimbat direcția cu sânge rece. La sfârșitul anului 1941, a început să-și taie legăturile cu M.S.R. și Deloncle. Spre sfârșitul anului 1942, pe când America era intrată în război și Hitler era mult prea extins în campania din Rusia, Schueller a început să se apropie de Rezistență. El a permis să se folosească o autoutilitară “L’Oréal” pentru o livrare poștală sub acoperire. A donat 700.000 de franci bandelor Maquis și două milioane de franci lui de Gaulle, aflat în exil în Anglia. A început să lucreze cu un grup care, în cele din urmă, a ajutat două sute de oameni să scape de naziști. După încheierea războiului, Schueller – împreună cu o serie de alți industriași francezi – au fost acuzați de colaborare. Un contemporan, producătorul auto Louis Renault, și-a încheiat viața în dizgrație, iar afacerile sale au fost preluate de guvern. Nu și Schueller. Legenda rezistenței, Pierre de Bénouville, s-a ridicat în picioare și a mărturisit în favoarea lui. În anii postbelici, cuvântul favorabil al unui erou de război a însemnat totul. Schueller a fost achitat.

Detaliile despre modul în care Schueller a reușit să se ridice în urma problemelor legale sunt sordide. S-a dovedit până la urmă că Bénouville abia îl cunoștea pe Schueller. Se pare că făcea o favoare pentru trei prieteni: François Dalle, care a condus oficial L’Oréal după moartea lui Schueller; André Bettencourt, care s-a căsătorit cu fiica lui Schueller și a devenit unul dintre cei mai bogați bărbați din lume; și François Mitterrand, care a lucrat pentru L’Oréal în ultimele zile ale războiului și a ajuns președinte al Franței. Dar nu se poate nega strălucirea cinică a strategiei lui Schueller. Cum s-ar spune pe Wall Street, el a evitat războiul până la perfecțiune. Când piața și-a schimbat direcția în 1942, a lăsat Germania și a mers pe mâna Franței, iar ciudățenia comportamentului lui Schueller este că această capacitate de a face față obstacolelor neașteptate este ceea ce apreciem în mod normal la antreprenori. Antreprenorul este cineva obsedat de creația sa, care aplică întreaga forță a intelectului său pentru a o proteja și susține. Acesta este motivul pentru care Alexander Graham Bell nu a renunțat la telefon, iar Hewlett și Packard au insistat în garajul din Silicon Valley. Ne place asta la ei. Iată cum descrie Brandon ce i s-a întâmplat lui Schueller când s-a apucat de proiectul său de vopsire a părului. După ce și-a părăsit slujba și având doar opt sute de franci, s-a dedicat pur și simplu impulsului de a inventa:

Apartamentul cu două camere de pe rue d’Alger costa 400 de franci pe an, ceea ce, din moment ce trebuia să mănânce și să cumpere materiale, îi dădea la dispoziție mai puțin de doi ani de zile. Sala de mese a devenit biroul său, dormitorul său – laborator. A trăit singur, a gătit doar pentru el și s-a culcat pe un pat pliant până când nu a mai avut loc de echipamente de laborator. . . . „Când mă gândesc la acele zile, nu-mi pot imagina cum am trecut prin ele”, a reflectat el patruzeci de ani mai târziu.

Deci, de ce să fim surprinși că Schueller va trece peste o limită morală în slujba aceleiași obsesii? Fiica lui Schueller, Liliane Bettencourt, a încercat mai târziu să scuze comportamentul din război al tatălui ei, spunând că era un „optimist patologic care nu avea nicio idee despre politică și care reușea întotdeauna să se afle în locul greșit.” Brandon este sceptic cu privire la această afirmație. Dar ea nu este complet greșită. Genul de oameni care se retrag în apartamentele lor cu două camere sau garaje înfundate și apar, doi ani mai târziu, să zicem, cu o capcană de șoareci îmbunătățită sunt optimiști patologici și rareori au vreo idee despre politică. Schueller nu era de partea Franței; nu era de partea Germaniei. Schueller era de partea lui Schueller. Un inginer care a lucrat la L’Oréal a spus-o cel mai bine: „Cred că Dl. Schueller este prea oportunist pentru a risca să încline în favoarea oricui”.

Ingvar Kamprad și Ikea

Una dintre poveștile clasice din canonul antreprenorial îl implică pe fondatorul Ikea, Ingvar Kamprad. În primele zile ale companiei, alți producători de mobilă suedezi îl boicotaseră pe Kamprad, protestând împotriva a ceea ce considerau ei ca fiind prețul său agresiv. Afacerea lui era într-o criză: nu putea satisface decât o parte din comenzile sale. Așadar, Kamprad a plecat în Polonia, unde costurile de fabricație erau la jumătate față de cele din Suedia. Acolo a ajuns la o serie de oferte care au facut în cele din urmădin Ikea cea mai mare companie de mobilă low-cost din Europa, și au scos-o din obscuritate pentru a fi unul dintre cei mai mari retaileri din lume. Iată antreprenorul la lucru: eliminarea genială a unui obstacol din calea propriului său avantaj. Dar istoria oficială a Ikea nu ia în considerare suficient implicațiile momentului în care Kamprad făcea această călătorie în Polonia. Era anul 1961. Zidul Berlinului urma să fie construit. Războiul rece era la apogeu. Polonia, ca și celelalte țări din blocul sovietic, erau în ghearele unui regim represiv. „Vizita lor a durat o săptămână și poate fi încă urmărită pas cu pas în documentele întocmite de poliția secretă poloneză”, scrie jurnalistul Bertil Torekull, în biografia corporativă pe care a elaborat-o împreună cu Ingvar Kamprad. Și cum a înființat Kamprad magazinul? „La început am făcut puțină contrabandă în avans”, povestește Kamprad lui Torekull. „În mod ilegal, am luat instrumente precum pile, piese de schimb pentru mașini și chiar hârtie indigo pentru mașini de scris vechi… Am cumpărat echipament de protecție pentru nas și gură când am văzut mediul acela îngrozitor și am luat o mulțime de mașini second-hand de la o firmă din Jönköping [în Suedia] și le-am instalat în Polonia”. Pentru că istoria Ikea a fost scrisă în 1998 – mult timp după căderea comunismului, când Polonia a devenit o democrație sănătoasă și neplăcerea blocului sovietic a început să dispară din istorie, călătoria lui Kamprad în Polonia a fost tratată ca un fel de pelerinaj eroic. Dar ceea ce a făcut Kamprad în 1961 – să se instaleze confortabil într-un stat polițienesc, încălcând legea – nu este radical diferit de ceea ce a făcut Schueller în 1940. Kamprad nu și-a bătut prea mult capul cu consecințele morale ale colaborării cu blocul sovietic pentru că nu era interesat de consecințe morale. Era un antreprenor care încerca să-și salveze afacerea. Era prea oportunist pentru a risca să fie în favoarea oricui la modul absolut. Kamprad era de partea lui Kamprad.

Oskar Schindler

Faceți acum comparația cu eroul Holocaustului, Oskar Schindler. Schindler a fost și el un antreprenor. El a venit la Cracovia, la începutul războiului, și și-a dat seama că, prin programul de arianizare al naziștilor, el ar putea prelua o fabrică de emailuri cu proprietate evreiască perfect funcțională pentru aproape niciun sfanț – promițând în esență că-i va menține pe foștii proprietari ai fabricii ca și angajați. El a dat lovitura și cu un contract lucrativ de furnizare pentru război. La Emalia, după cum era cunoscută fabrica, a început să producă muniții, ceea ce le-a conferit fabricii și forței sale de muncă evreiești titlul de „esențială pentru efortul de război”. În primii cinci ani ai războiului, a făcut o sumă imensă de bani. Dar când germanii au decis să închidă operațiunea lui Schindler la Cracovia – și să-i trimită muncitorii în camerele de gazare – Schindler s-a răzgândit. El i-a convins pe germani să-l lase să-și mute angajații și utilajele la Brünnlitz, în Cehoslovacia. Iată ce scrie profesorul de business Ray Jones, în articolul său „Economia complicată a lui Oskar Schindler”:

“Schindler a folosit banii pe care i-a făcut [la Cracovia]. . . să dea mită pentru a dobândi autorizația pentru fabrică, pentru a converti fabrica într-o fabrică de armament și un sublagăr, pentru a-și transporta lucrătorii la fabrică, pentru a plăti SS pentru munca prizonierilor, pentru a le cumpăra acestora alimente de pe piața neagră, pentru a achiziționa lucrători suplimentari și pentru a plăti mita necesară pentru a menține deschisă fabrica Brunnlitz. Până la sfârșitul războiului, el cheltuise literalmente toți banii pe care îi făcuse la Emalia, întreaga sa avere personală.

Schindler este genul de om de afaceri rar întâlnit care rezolvă conflictele etice ale capitalismului de război într-un mod pe care îl găsim astăzi satisfăcător. Dar el face acest lucru prin încălcarea fiecărui precept de bun antreprenoriat – periclitând compania și investițiile sale și toată averea personală pentru bunăstarea angajaților săi. Momentul măreției morale a lui Schindler a fost recunoașterea faptului că amenințarea nazistă i-a cerut să fie mai mult decât un bun om de afaceri. Așa că, la Brünnlitz, a menținut angajate nenumărate persoane, deși aceștia contribuiau puțin sau cu nimic la afacereasa. A întârziat cât a putut începerea producției, susținând –neplauzibil – că are dificultăți de demarare. Și-a sabotat utilajul, astfel încât cartușele pe care le-a făcut pentru armata germană să fie inutile. Și-a plasat în mod deliberat compania în pericol. Până în 1944, concluzionează Jones, Schindler „nu avea intenții industriale serioase”. Practic, fiecare întreprindere de afaceri pe care a încercat-o, în restul vieții sale, s-a încheiat în eșec, ceea ce se înțelege de la sine. Războiul îl vindecase de obsesia sa antreprenorială. Schindler nu mai era de partea lui Schindler.”

Helena Rubinstein

Într-o dimineață din mai 1964, hoții au intrat în apartamentul Helenei Rubinstein din Park Avenue. S-au dat drept curieri care transportau trandafiri și i-au legat majordomul sub amenințarea armei. Dar când au surprins-o, în dormitorul ei, ea i-a sfidat. Cheile de la seif erau în poșeta ei, iar poșeta era îngropată sub o grămadă de hârtii pe patul ei. „Madame a extras în tăcere cheile și, cu prezența de spirit caracteristică, le-a pus în singurul loc în care putea fi sigură că nimeni nu va căuta vreodată: în decolteul ei amplu”, scrie Brandon. „Când hoții au observat poșeta, acesta conținea doar câteva hârtii, o pudrieră, cinci bancnote de douăzeci de dolari și o pereche de cercei cu diamante în valoare de aproximativ patruzeci de mii de dolari. Cerceii se rostogoliră în timp ce ei răscoleau, iar Madame i-a acoperit cu un șervețel.”

Hoții au legat-o pe Rubinstein de un scaun cu fâșii făcute din cearșafurile ei și au fugit cu suta de dolari. Când a fost eliberată de majordomul ei, i-a spus să pună trandafirii la gheață, în caz că vor avea musafiri în acea zi. Brandon spune că ea a calculat că hoții, „după ce au plătit 40 de dolari pentru trandafiri… au obținut un profit de doar 60 de dolari în acea dimineață.”

Rubinstein avea nouăzeci și unu de ani la acea vreme și încă deținea controlul deplin al afacerii sale. În scurt timp a plecat la Paris, Tanger și în Normandia – și apoi s-a întors acasă la New York, unde a murit în urma unui atac cerebral. „Triplexul din Park Avenue a fost închiriat, printr-o mișcare care ar fi îngrozit-o cu siguranță, lui Charles Revson de la Revlon, un parvenit al cărui nume ea refuzase întotdeauna să-l rostească” scrie Brandon. Colecția ei extraordinară de artă, imobiliare, haute couture și bijuterii a fost împrăștiată, iar afacerea pentru construirea căreia și-a petrecut cea mai mare parte a secolului a fost scoasă la vânzare, trecând de la un proprietar la altul până când, în anii ‘80, a fost achiziționată cu o sumă mică de către filiala americană a L’Oréal, Cosmair, a cărei președinte, Jacques Corrèze, era fostul locotenent-șef al acelui fascist antisemit, Eugène Deloncle.

Tabăra lui Schueller a câștigat

Acesta este momentul în care cele două direcții din povestea lui Brandon se reunesc și experimentul natural privind competiția stilurilor antreprenoriale este rezolvat. Tabăra lui Schueller a câștigat. Secolul al XX-lea a triumfat asupra celui de-al XIX-lea, iar Brandon, cum era de așteptat, profită de o mare parte din tranzacția finală. Corrèze se autonumise „colonel” în brigada în uniformă a M.S.R. și fusese unul dintre cei care mărșăluiau pe străzile Parisului în cizme, marcând proprietatea evreiască pentru expropriatorii naziști. Când a venit prima oară la New York pentru Cosmair, în anii 1950, a căutat-o imediat pe Rubinstein. Voia să cumpere compania ei din momentul în care aceasta moare. A participat la negocieri secrete cu Liga Arabă, pentru a-și da seama cum să „curețe” proprietățile lui Rubinstein de caracterul lor evreiesc, astfel încât L’Oréal să nu cadă sub incidența boicotului arab. Într-un interviu televizat din 1991, a fost întrebat: „Crezi că ai fost un adevărat antisemit?” La care a trântit: „Nu știu dacă am fost, dar urmează să devin unul”. Brandon nu are nicio îndoială că achiziționarea Helena Rubinstein Inc. de către L’Oréal a fost ceva personal:

Având în vedere trecutul său și aroganța sa sfidătoare, este greu de crezut că faptul că Helena Rubinstein era evreică nu a jucat niciun rol în determinarea totală a lui Corrèze de a achiziționa afacerea ei. Nu a arătat niciodată vreun interes pentru comparabila Elizabeth Arden, care a fost o jucătoare la fel de puternică, care a murit la numai un an după Madame, și a cărei afacere s-a prăbușit în același mod ca cea a Helenei Rubinstein. Dimpotrivă, se pare că de fapt, după ce a ajuns la New York și a evaluat situația, ar fi decis să reia vechiul joc de care se bucurase atât de mult la Paris — reînvierea colonelului Corrèze, minus doar cizmele înalte și curelele încrucișate. Tot ce a făcut indică plăcerea sa pentru această dramă subiacentă, plăcere sporită fără îndoială de faptul că numai el era conștient de asta.

Cealaltă posibilitate, desigur, este că nu a fost deloc ceva personal. Lecția inconfortabilă a triumfului lui Eugène Schueller asupra Helenei Rubinstein este că uneori frumusețea e doar o afacere.

Acest articol a fost publicat în ediția tipărită a numărului din 28 martie 2011.

Malcolm Gladwell este jurnalist pentru The New Yorker din 1996. 



Citiţi şi

Și, printre lacrimi și urlete, Îl cerți… Pentru că întrebarea care nu îți dă pace e “ De ce”

Va regreta că m-a pierdut

Eu puțin căsătorită, el puțin căsătorit și amândoi puțin nefericiți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro