Prolog neplăcut, dar necesar: în acest an voi încerca să mă ocup de câteva aspecte tragice ale timpurilor noastre, care sunt un pic mai însemnate decât sarabanda de evenimente cu care suntem bombardați zilnic.
Sunt mai multe amenințări care ne vizează pe toți: suntem în fața unor catastrofe climatice, probabil se vor întâmpla în orizontul vieții noastre.
Suntem, de asemenea, în situația ingrată de a nu ști decât foarte puțin despre cosmosul în care pietroiul nostru se învârte. O apocalipsă cosmică e improbabilă în viitorul imediat, dar nu imposibilă.
Altfel, într-un interval deja cunoscut, planeta noastră este sortită dispariției, prin inevitabilul destin al soarelui. Toate acestea sunt probleme care trebuie abordate într-un mod specializat. Nu de mine, nu aici, nici nu am instrumentele necesare.
Altceva însă pot să explic: cum am intrat în epoca post-adevărului. Și de ce dispariția faptelor din orizontul gândirii noastre (care merge mână în mână cu imbecilizarea globală) este o amenințare gravă și sigură (și probabil cauza primă a eșecului definitiv al civilizației sapienșilor).
Bun-venit în idiocrație
De când nu mai contează faptele? Un prim răspuns solid îl oferă filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset în cartea Revolta maselor, publicată acum optzeci de ani. Cam tot ce a profețit spaniolul s-a împlinit.
Trăim în epoca maselor, în care:
a) contează mai mult părerea grupului decât a specialistului (vezi influencerii și recenziile populare);
b) s-a pierdut definitiv cultura dialogului (vezi decăderea democrației în caricatură, fundamentele ei nefiind înțelese de omul-masă);
c) accesul la informație creează falsa impresie că omul-masă cunoaște și poate avea idei (de unde avalanșa de poziționări cu privire la absolut orice, într-o manieră instant, de o atroce superficialitate).
Dacă nu aveți răbdare să citiți Revolta maselor, puteți viziona filmul artistic Idiocracy, realizat acum un deceniu și jumătate. Se găsește acolo un rezumat accesibil al viitorului: imbecilizarea globală.
Oamenii devin pur și simplu tot mai proști.
Moartea jurnalismului și proliferarea rețelelor sociale, din care a fost abolită reflecția, și unde contează doar viteaza de reacție și popularitatea (triumful vulgului asupra gândirii e aici total), au consecințe teribile.
Pur și simplu, în cultura noastră postmodernă faptele nu mai contează, ele au fost înlocuite de postadevăr, intepretări ale faptelor dintr-o perspectivă convenabilă, bine exploatată tabloidal.
Omul nou nu mai gândește – el privește un ecran și este mutat ca un pion pe tabla ideologiilor și a modelor. Standardizarea este semnul sigur că umanitatea se stinge.
Timpul dronelor consumatoare
Pentru primitivii cu acces la tehnologie nu mai contează știința, ci confirmarea prejudecăților, a rudimentelor de gândire (vândute avantajos drept cunoaștere) și a locurilor comune.
Cu o asemenea masă se poate face și se face orice. Deocamdată, în partea noastră de lume, omul-masă este folosit ca o dronă-consumatoare (în alta, ca o masă de manevră pentru fanaticii religioși). Mâine?
Postadevărul subminează fundamentul libertății noastre. Pur și simplu, suntem contemporani cu stingerea epocii luminilor, cu moartea rațiunii, cu abolirea memoriei dintre funcțiile oamenilor.
Fabulosul progres tehnologic accentuează polarizarea, o confruntare permanentă între civilizații (cu miturile și religiile lor) este și ea inevitabilă.
Dar societățile se prăbușesc dintotdeauna în primul rând din interior: a noastră prin autosabotarea gândirii și evacuarea simțului istoric (ați remarcat că generațiile nu mai au niciun simț istoric? – a sosit timpul prezentului continuu).
Exercițiul gândirii a fost izolat între granițele unei false elite, chemată să slujească și ea tot poftele și gusturile omului-masă.
De aici, degradarea accelerată a tot ce înseamnă cultură populară în deceniile din urmă. Omul-masă, convenabil manipulat, a învins.
Orientat către cauze mici, pentru a pierde din vedere tabloul general în fumul invizibil al progresului, divizat în grupuri isterice și ireconciliabile, fără repere și mai ales fără fapte de care să se agațe, omul-masă a învins și în curând va pierde totul.
De ce a murit jurnalismul
Nu e întâmplător că aceasta este epoca în care a murit (sau s-a refugiat în niște irelevante) jurnalismul profund și s-a născut societatea de spectacol, care stimulează doar emoțiile și clișeele. Și încă nu se înțelege de ce a dispărut jurnalismul.
Iată: pentru că funcția sa de divertisment a fost depășită în societate de alte forme, la fel ca funcția sa de informare. Fundamentul său – faptele și corelarea lor – este periculos pentru liniștea consumului neîncetat al turmelor umane. Faptele pot fi deranjante, de aceea e mai bine să se rumege nimicurile.
Și mai clar: o societate care așază în centru bărbierul flocilor și la periferie filosoful dă o civilizație care nu doar că va dispărea, dar și trebuie să dispară.
Cine controlează mintea publică are puterea – iar șarlatania supremă este astăzi că presa (acolo unde mai există) nu latră către adevărații deținători ai puterii, ci – după un model depășit, insuficient – către puterea publică, de parcă guvernele ar mai fi în secolul XXI adevărații depozitari ai puterii.
Cum știm cine are puterea într-o epocă istorică? Ne uităm la edificiile pe care le ridică. În ultimii zeci de ani, necontestată în lume a domnit puterea zeului-ban. Cine are, așadar, capitalul – acela are puterea.
Cetățenii încă nu au înțeles ce fel de presă trebuie să consume și să apere (și cum îi apară aceasta pe ei) – pe aceea care caută faptele acolo unde se găsește de fapt puterea, așa că au abandonat-o cu totul, trăind în bula confortabilă a ignoranței dublată de convingerea că știu și înțeleg totul.
Așa am ajuns noi astăzi aici.
Mai departe poate fi sfârșitul.
Dar mai poate fi și mișcarea de pendul a istoriei (permanentă în trecerea oamenilor prin timp, până acum), și să o pornim pe cu totul alt drum – drumul mai bun.
Fapt e că postadevărul e marele pericol al epocii noastre, un adevărat soclu al răului în lume.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Klaun Iohannis, Bibilicul și Two stupid dogs
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
