Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex?

Catchy

4 December 2015

Narcis Hogea este tatăl lui Alex, 19 ani, victima cu numărul 60 a incendiului de la clubul Colectiv. Astăzi a publicat pe pagina lui de Facebook o scrisoare pentru fiul lui:

Dragul nostru Alex, băiatul nostru cuminte, deştept şi frumos,

Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex? Vezi dezbaterile? Ţi-au arătat Acolo cum ţi-ai petrecut ultimele 23 de zile pe pământ? Să-ţi spunem şi cum le-am văzut noi, de aici…

Alex Hogea

George Alexandru Hogea. 19 ani.Victima cu numărul 60 a incendiului din clubul Colectiv.

Ai supravieţuit incendiului. Ai ieşit în picioare din Colectiv. Medical vorbind, ai ajuns la spital „conştient, cooperant, orientat temporo-spaţial şi asupra propriei persoane, fără deficite motorii la nivelul membrelor superioare sau membrelor inferioare, în respiraţie spontană în aer atmosferic, stabil hemodinamic”. Ai avut lângă tine medici care au luptat să te ajute, unii care nu sunt azi pe la televiziuni şi nici medaliaţi, ci plâng şi ei, neputincioşi ca şi noi, după tine.

Erai intubat şi sedat, dar şi aşa îţi făceai noi prieteni, oameni care s-au strâns aproape de tine, cu gândul, cu rugăciunea, cu faptele…

Ne-am dorit să continuăm lupta pentru viaţa ta într-un spital în care să existe o secţie pentru pacienţi cu arsuri grave, într-o ţară europeană. Pentru că, în ciuda rănilor tale, întinse pe 45-50% din suprafaţă corporală, erai stabil, în 4 noiembrie dimineaţă am început căutarea. Clinica AKH Viena avea un pat liber. Tot în 4 noiembrie am primit pentru tine, prin noii tăi prieteni, acceptul scris al clinicii din Viena.

În 5 noiembrie la prima oră ştiam că eşti din nou echilibrat, asta după ce peste noapte fuseseşi uşor instabil (nu era însă o surpriză această instabilitate, după ce în acea zi ai fost în sala de operaţie pentru prelevare şi grefare de piele).

Să ne ierţi că nu ne-am gândit atunci să facem altceva, ci doar să cerem respectarea drepturilor tale de cetăţean român, asigurat al CAS – am cerut Spitalului Municipal Universitar Bucureşti – managerului Cătălin Cirstoiu, eliberarea raportului medical necesar pentru a solicita Casei de Asigurări de Sănătate Formularul S2/E112. Din momentul în care am cerut asta, a început o întreagă nebunie – ai devenit ba transportabil, ba netransportabil. Din stabil, ai ajuns în stare critică, cu toate organele afectate. Până şi ministrul Bănicioiu, venit în vreo vizită de lucru, a participat activ la dezbateri – eşti sau nu eşti eligibil pentru a obţine Formularul S2, eşti sau nu eşti transportabil, a dorit să ştie exact cât o să coste tratamentul tău în Austria. În timp ce pe alţii îi preocupa imaginea spitalului în Europa dacă te lasă să pleci.

După 5 ore de dezbateri, n-am primit nici raportul medical solicitat, nici nu mai ştiam exact care e starea ta reală – cât de stabil eşti, cât de afectate îţi sunt sau nu toate organele, nici dacă eşti sau nu eligibil pentru Formularul S2/E112 – că doar tratamentul se putea face şi în România, evident – pentru că aici ştim şi putem orice, avem de toate!!! Nu ne-au spus şi ce infecţii intraspitaliceşti avem – probabil trebuia să intuim că „de toate” însemna inclusiv nişte infecţii care să reuşească ce n-a reuşit nici focul – să te trimită unde eşti acum…

Spre seară, în aceeaşi nebunească zi de joi, 5 noiembrie, miraculos, acelaşi doctor care ne-a explicat dimineaţă la ora 9 cum o să te omorâm dacă te mişcăm din patul de la Spitalul Universitar, ne-a comunicat pe la ora 19 că eşti singurul pacient transportabil, că ai fost evaluat din nou între timp, că vei pleca în Israel. Spunea domnul doctor Boroş că spitalul ăsta e spital adevărat, nu e „buticul medical AKH” Viena. Ne-am bucurat că vei pleca într-un spital adevărat…

Imediat după am aflat că ai fost evaluat şi de o echipa de medici belgieni, că vei pleca totuşi la Spitalul Militar Bruxelles. Ne-am bucurat iar, am auzit lucruri minunate despre spitalul din Bruxelles.

Transferul în Belgia trebuia să se facă în noaptea de 6-7 noiembrie. Nu puteam rămâne noi aici, nu te puteam lasă să ajungi în Belgia fără să fim şi noi aproape de tine… I-am rugat pe noii tăi prieteni să caute transport spre Belgia şi pentru mama şi tata, să fim acolo când ajungi tu. Au găsit, am plecat dimineaţă…

Ce n-au ştiut mama şi tata, Alex, a fost faptul că, pe parcursul nopţii, tu ai dispărut de pe lista cu pacienţii care au fost transferaţi în Belgia. Că, deşi nimeni nu ne-a mai spus nimic, nu ai ajuns în acea dimineaţă la Bruxelles, unde te aşteptam… Şi noi, şi rudele noastre, şi prietenii noştri… am sunat toţi unde ne-am putut gândi să sunăm ca să aflăm ceva. Am trimis mesaje peste mesaje. Da, am şi ameninţat, ca să obţinem vreo informaţie. Am aflat că nu ai plecat în Belgia, ba pentru că în dimineaţa aia a fost ceaţă !!!!! (da, ceaţă, doar pentru tine), ba că nu mai erai în stare suficient de gravă cât să pleci, puteai să mai aştepţi. Adevărul nu îl ştim nici acum, nu ştim nici azi ce s-a întâmplat. Poate în Rai se ştie, oamenii însă, cei care ştiu, nu ne-au explicat încă ce s-a întâmplat atunci…

Până la urmă, am fost informaţi că vei pleca totuşi, dar nu în Belgia. Unde? Culmea, plecai în 7 noiembrie, seară, fix în spitalul în care tu fuseseşi acceptat pentru tratament încă din 4 noiembrie – AKH Viena. Că să îl cităm din nou pe domnul doctor – la „buticul medical AKH” Viena. Am zburat după tine, din Belgia la Viena. Am aflat după, de la prietenii tăi care încercau să ajute, că şi plecarea ta spre Viena a fost însoţită de emoţii şi de spaime – pentru ei, doar noi eram… unde în altă parte???… într-un aeroport belgian.

Am încercat să înţelegem, să iertăm, să sperăm. Am fost încrezători, încurajaţi şi de medicii austrieci să rămânem pozitivi, tu luptai… Am aflat că n-ai fost transferat doar tu la Viena, ai adus cu tine şi bacterii intraspitaliceşti. S-au chinuit să găsească tratamente potrivite, să le stăpânească. Noi am continuat să ne rugăm, să sperăm, înconjuraţi de tot mai mulţi români din lumea asta care se rugau, sperau, împreună cu noi.

Am tot sperat până când am aflat că nu mai poţi lupta. 22 noiembrie… Am fost lăsaţi să stăm lângă tine în ultimele tale ore din viaţa asta. Ţi-am cerut iertare pentru toate, ne-am rugat şi noi şi preotul român care ţi-a dat ultima binecuvântare. Ţi-am povestit multe, chiar şi ultimul meci al echipei tale preferate, FC Barcelona (tati, cum ţi-am spus atunci, Barcelona a umilit Real Madridul, cât te-ai fi bucurat să vezi cele 4 goluri!). Ştiam că e ultima dată când îţi mai povestim aici, înainte să îţi vorbim prin rugăciuni, în cimitir. Sau iată cum… în scrisori trimise ţie în Rai. Şi lumii, sperând că vom primi măcar acum nişte răspunsuri.

60! E o lista a durerii, Alex… O lista a celor ucişi fie de focul din clubul Colectiv, fie de neputinţa, de corupţia, de laşitatea, minciuna, răutatea şi orgoliul prostesc de care oamenii pot fi uneori capabili.

Numărul 60 pe lista asta a durerii – George Alexandru Hogea. 19 ani. Un număr pentru unii. Pentru alţii, parte dintr-o statistică ce arată că mai mulţi dintre voi, cei care aţi fost salvaţi în noaptea cumplită de 30 octombrie din flăcări, aţi murit în străinătate, nu în România…

Pentru noi ai fost şi eşti lumea întreagă, acum eşti şi Raiul… Şi n-o să avem niciun dram de pace în suflete vreodată, neştiind exact tot, tot ce s-a întâmplat. Adevărul. Aveai sau nu dreptul să pleci? Aveau sau nu obligaţia ca, neputând să te salveze, să-ţi dea totuşi o şansă la viaţă?

Narcis Hogea



Citiţi şi

Vreau să mor

Noaptea nunții. Scrisoarea unui ginerică către mireasa lui

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
71,803 views

Your tuppence

  1. Vero / 31 October 2016 12:28

    Treziți-vă Români și nu mai fiți ignoranți!!! Toti avem “shansa” sa fim tratati la fel ca cei din “colectiv”. Asta va doriti?? Asa ca strigați, tipati, revoltativa, luptați și nu tăceți oridecateori alții se lasă pe o ureche și nu-și fac treaba. Haideți sa nu-i mai lăsăm pe alții sa ne decidă soarta ci sa fim noi aceea care facem schimbarea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia / 30 October 2016 12:03

    D-zeu sa-i odihneasca pe toti acesti copii eroi care au murit ca sa ne trezeasca pe noi ceilalti din lipsa de reactie!
    Nu mai blamati nimic si pe nimeni. Stati “drept” in fata situatiilor strambe pe care le traiti. Personal cred ca e unica solutie pentru a-i trezi pe cat mai multi. Si asta n-o sa se intample imediat. E nevoie de perseverenta si timp. Probabil cam tot atat timp cat am stat toti in intuneric.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Maria / 7 December 2015 0:14

    La ce va asteptati intr-o tara unde cei cinstiti si drepti, cei care iau atitudine, sunt considerati NEBUNI de Majoritate?!
    Unde manipularea este mai presus de orice si ne facem ca nu pricepem deoarece primeaza INTERESUL fiecaruia?

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
  4. Gica Goldan / 6 December 2015 0:16

    E greu sa-ti gasesti cuvintele, care sa descrie simturile si sentimentele, in fata unei astfel de tragedii. E o impietate in fata lui Dumnezeu si a ingerului 60 Alex, dus prea devreme, intr-un loc in care toti vom ajunge, dar incercam sa amanam cat de mult putem acel moment. Vreau doar sa-i spun lui Alex, 60 Alex, ca o sa avem grija de tatal lui si de amintirile lui si de …scrisorile lui, ca sa ajunga la el. Nu cred ca exista durere mai mare, decat sa-ti ingropi copii, de aceia nici nu-ncerc sa exprim durerea care-i apasa zilele si noptile, dar sa stii ca a facut un lucru nemaipomenit cu scrisorile astea catre tine, Ne-a facut sa vedem, ne-a deschis ochii sa vedem sistemul asa cum este, insensibil,superficial, nepasator, incompetent, arogant, dusmanos chiar.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 16 Thumb down 0
    Reply
  5. CATI PUFLENE / 5 December 2015 16:53

    Monica ,oare poate exista atâta ” neputință” în mintea unui om( Nae) cum să investești în” mai mulți copii”….să concepi mai mult decât unul ..poate Și da îți dau mare dreptate oamenii nu sunt baterii..nu se înlocuiesc …..Daca nae ar pierde un deget ” ar investi ” în mai multe degete …ca în cazul pierderii unuia sa aibă rezerve…DOAMNE mare e gradinaTA!!!!!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  6. Nae / 5 December 2015 7:37

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 6 Thumb down 25
    Reply
    • Monica V / 5 December 2015 12:43

      Am citit si eu cuvintele pline de durere si disperare ale dnului Hogea. Eu si alti peste 40 de mii de romani… Nu a fost o lectura a unui text, ci participarea muta la drama acestei familii. Nu m a surprins lipsa de comentarii- lucrul acesta denota respect fata de familie, fata de Alex inainte de orice.
      Comentariul meu i se adreseaza strict dnului Nae, pentru ca ceea ce a scris- in acest context si in oricare altul, este de o imbecilitate crasa! Stimate domn, aveti copii? Unul, mai multi? Puteti masura cu gandul ce inseamna moartea unui copil? Este cea mai mare durere omeneasca pe Pamant!!! Nimic nu o poate alina, nici un alt copil, nici o hotarare judecatoreasca, nici o recompensa. Copiii nu sunt baterii, stimabile, nu se inlocuiesc unul pe altul!
      Alex, dle Hogea, iertati ne la toti cuvintele, imaturitatea, mediocritatea! Nimic din ceea ce scriem nu poate da timpul inapoi!

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 24 Thumb down 1
      Reply
  7. Eu / 5 December 2015 0:33

    Imi curg lacrimile foarte rau in acest moment de aceea scriu si eu printr-un fel de “ceata” asezata peste ochi – peste niste ochi care in urma cu zece ani aproximativ au vazut pe propria piele ce inseamna sa ajungi in spitalul care nu trebuie, aici in Romania. In urma unui accident de masina, in care am fost si eu implicata, m-am trezit brusc dintr-o lume de vis ( aveam 20 de ani si eram in plin avant in viata )intr-o lume paralela, pe un pat de spital, inconjurata de personaje parca rupte de realitate. Am stat cinci zile la terapie intensiva in stare destul de grava, insa constienta, timp in care asistentele si medicii s-au perindat pe rand la capul patului meu, dandu-si cu parerea fiecare despre cat de grava e situatia. eu am simtit tot timpul, inca de cand am fost dusa acolo, ca ceva nu e in regula, si imi imploram parintii si pe toata lumea care trecea pe acolo sa faca ceva, orice dar sa ma scoata de acolo! Unul din medicii care m-au vazut, dupa ce a comis o greseala putin spus grava ( m-a lasat cu o rana deschisa necuratata si cangrenata aproape, pana in ziua urmatoare, spunandu-mi ca “ooo, asta de ce nu am vazut-o ieri dimineata oare???!!!” ) se gandea, cu voce tare!!! langa mine fiind, ca singura solutie ar fi sa scapam de o parte din “problema” si anume sa amputam cu totul ce nu ne mai trebuie…. eu am scapat cumva, nici nu stiu acum ce s-a intamplat pentru ca pana la urma m-a auzit cineva ( numai printr-o minune, altfel nu-mi explic )si am fost scoasa de acolo si dusa la alt spital unde lucrurile nu mai pareau, dintr-o data atat de catastrofale. Din nefericire si cu mare mare revolta si suparare sunt socata sa vad ca situatia nu s-a schimbat nici pana acum si functioneaza totul la fel, ca acum zece ani. Imi pare nespus de rau pentru ce s-a intamplat cu acesti oameni frumosi care au fost si vor ramane in inimile noastre ca un simbol al revoltei, al masurilor pe care nu am avut curajul sa le luam niciodata, pe care mereu le amanam pentru alte zile sau alte momente si mai tragice ( desi nu cred ca tragedia din Colectiv poate fi comparata cu ceva…). Poate asteptam cu totii sa faca ceilalti ceva dar ce ar putea oare ceilalti sa faca din moment ce noi insine ne credem slabi? Din moment ce acceptam ca nu avem ce face, in fata acestor colosi, in fata acestui monstru cu sapte capete care se numeste Stat si care ar trebui sa aiba grija de noi intr-o situatie de genul acesta? Dar oare daca cineva ne-ar aduce dovezi clare ca de fapt nu are grija de noi am face ceva? sau am ramane tot in aceeasi stare inerta? ….intrebare retorica…probabil…

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 28 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro