Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu. Viața nu merge înainte și Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club

23 October 2018

Medicul încheie consultația și oprește reportofonul. Aruncă o ultimă privire cicatricilor mele și se sprijină de birou, în timp ce își scoate, obosit, ochelarii. Își strânge pleoapele, le masează cu degetele și rămâne tăcut.

– Vă puteți îmbrăca, domnișoară Furnea, îmi spune după o perioadă destul de lungă de timp. Trebuie să mărturisesc că sechelele dumneavoastră sunt cel puțin neobișnuite. De obicei, cu îngrijirile moderne din spital și cu profilaxia corespunzătoare, nu se ajunge la o fază atât de avansată de hipertrofie.

Deja cunosc foarte bine semnificația ultimului cuvânt. Înseamnă „dezvoltare excesivă” și se referă la felul în care se comportă arsurile mele. Cicatricile au crescut exagerat și s-au deformat, lăsând în urmă suprafețe mari de piele suferindă. Arată rău, dor, mănâncă și uneori ulcerează. În zilele bune, mi se pare că rănile de pe spate au formă de aripi. Însă când sunt lucidă, înțeleg că trupul meu este bolnav.

Domnul doctor mă privește atent, cu compasiune.

– Și dumneavoastră ați avut infecții, nu e așa?

Aprob din cap și îmi plec privirea. Am avut, da. Nu am aflat decât de curând, dintr-o scrisoare medicală pe care asistenta șefă o „rătăcise” vreo câteva luni. Nu am primit nici pozele făcute în sala de baie, deși mi s-a promis că se vor regăsi la dosar. Am obținut documentul după ce l-am cerut insistent pe toate căile posibile, însă fotografiile îmi sunt refuzate în continuare. Probabil că medicii au ceva de ascuns.

Pe fiecare pagină a scrisorii medicale scria lămurit: examen secreție plagă POZITIV cu Pseudomonas spp – rezistent. M-am temut că spitalul din Germania va refuza să mă trateze îndată ce va vedea actele. Însă șeful Secției de Recuperare Medicală mi-a acceptat dosarul și, câteva săptămâni mai târziu, iată-mă înaintea lui. Sunt al patrulea pacient din grupul sosit din România în urma accidentului și toți am avut infecții nosocomiale. Cicatricile noastre sunt diferite de cele ale oamenilor veniți la clinică din spitalele germane. Cicatricile, dar și amintirile legate de îngrijirea medicală.

maini alexandra furnea

sursa: pagina de Facebook a Alexandrei, fotograf Vladimir Gheorghiu

Câteodată am coșmaruri. E foarte frig și întuneric în încăpere iar eu sunt goală. M-au așezat într-o cadă dintr-un material incert și au dat drumul la apă. Am ceva pe picioare, o rană pe care nu o văd, dar care mă ustură tot mai tare. Simt dintr-odată prezența cuiva în spatele meu. Oricât m-aș zbate ca să mă întorc să-i văd chipul, nu reușesc.

„Nu pe spate, vă rog, vă rog, nu pe spate”, rostesc fără oprire.

Însă omul nu mă ascultă. Nu știu ce îmi face, dar mă doare. Îmi umblă în răni cu mâinile goale și rupe ceva. Tot rupe până când începe să curgă sânge. Țip și îl implor să se oprească, dar el continuă să lucreze, ca un robot al răului a cărui singură comandă este „distruge”. Nu mă pot mișca, nu mă pot apăra și am amuțit. Apoi văd. În colțul din stânga al încăperii a început să ardă tavanul.

Mă trezesc plângând, așa cum tot pățesc de câteva luni încoace. Câteodată visez incendiul, retrăiesc panica aceea îngrozitoare și senzația focului pe piele. Aud cum plesnesc ramele ochelarilor în timp ce se topește plasticul și urletele disperate ale celorlalți răniți, devenite, în mod bizar, șoapte în coșmarul meu. Alteori, mai des, visez saloanele spitalului în care am fost internată în România și, mai ales, băile în cada verde.

Prima dată când am povestit pacienților de aici despre felul în care am fost tratați în țară, s-a făcut liniște la masă. Niciunul dintre ei nu auzise despre căzi verzi din cauciuc sau igienă a rănilor făcută prin dușuri fără anestezie. Niciunul nu fusese infectat cu 3, 4 bacterii multirezistente. Niciunul nu și-a împărțit salonul cu altcineva. Niciunul nu a mers pe hol la toaletă. Grefele lor de piele erau netede și cei mai mulți își aminteau vag de durerile din timpul perioadei acute. Fuseseră sedați sau în comă indusă. E firesc aici, mi se spune. Medicii cred că șocul durerii te poate chiar ucide, așa că fac tot ce pot ca tu să nu simți nimic. Nu vor să te traumatizeze.

Avem condiții ca în Germania”, spunea în noiembrie 2015 domnul ministru Nicolae Bănicioiu.

– Veți avea nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală și de foarte multe operații, îmi explică medicul german. Asemenea cicatrice ca ale dumneavoastră și ca ale colegilor dumneavoastră am văzut doar la pacienți sosiți din zone afectate de conflicte armate. Suferiseră arsurile într-un atac sau în luptă și, până să ajungă într-un centru specializat, fuseseră tratați cu improvizații, băi în apă sărată și alte asemenea născociri. Îmi pare tare rău…

Îmi vine să îi spun că și noi tot dintr-un război am scăpat. Același pe care România îl duce de 30 de ani încoace împotriva corupției și căruia i-am căzut victime toți cei care am fost nenorociți de sistemul medical de stat, distrus de furturile lor.

Din 2016 și până acum, am continuat să frecventez clinica de recuperare medicală din Germania. Am obținut rezultate foarte bune, dar mai e încă un drum lung de parcurs. Am pierdut șirul operațiilor odată ce am ajuns la a 15-a. Nu știu de câte voi mai avea nevoie ca să mă simt cât mai aproape de normal. Doctorii din străinătate au spus că mă așteaptă o viață întreagă de reparații. Potrivit legii, noi, răniții, mai avem doar doi ani la dispoziție. După aceea… nu știu ce va fi. Nu sunt doar eu în această situație. Suntem câteva zeci de oameni mutilați de incendiul din Colectiv. Însă ceea ce ne-a anulat orice șansă la un proces normal de vindecare nu a fost focul, ci ceea ce am pătimit în spitale după accident: infecțiile, lipsurile, improvizațiile, nepriceperea personalului medical, condițiile insalubre și stilul înapoiat de îngrijire.

Situația arșilor s-a înrăutățit în România după anul 2015. Se întâmplă frecvent ca spitalele „de specialitate” să nu primească răniți. Se știu cu musca pe căciulă după Colectiv și preferă să mintă că nu au locuri. Cada verde de la Arși este încă pe poziții. Chiar acum, o infirmieră surmenată, prost-plătită și depășită de situație încearcă să spele pacientul așa încât acesta să nu moară de durere. Suferă și ea, uneori plânge de milă, dar suferă mai ales bolnavul. Ea nu are autoritatea necesară să ceară o schimbare, iar șefilor ei nu le pasă. Rănile se infectează și grefele mor, ca mulți dintre pacienți. Dacă omul supraviețuiește și plaga se vindecă într-un târziu, rămân în urmă cicatrice monstruoase.

 

(…)

Nu. Viața nu merge înainte și Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club, petrecut în data de 30 octombrie 2015. Colectiv este în fiecare zi în multe spitale din România. În multe instituții din România. În multe suflete din România. Colectiv este de fiecare dată când un om moare pentru că medicamentul de care are nevoie nu este de găsit. România, Colectiv nu este doar al nostru, al celor care am fost acolo sau al celor care am pierdut oameni. Este și al tău.

Alexandra Furnea

Dacă mai puteți citi, ca să înțelegeți mai bine prin ce a trecut această fată și toți cei care au fost arși în acea noapte, continuați aici.



Citiţi şi

Anatomia unei dureri

Oamenii Peștelui

Știți care este „familia tradițională” cea mai durabilă din România?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,499 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro