Înainte de a da începe, pentru a evita orice ne-înțelegere, țin să precizez că este simpla părere a unei mame, care, înainte de aduce pe lume doi copii, şi-a trăit viața printre animale, iubindu-le și îngrijindu-le. Dar, declarații de genul „Miki (nume luat la întâmplare) al meu e ca un copil. Este tot ce avem mai scump pe lume!” îmi ridică păru’n cap.
Haideți să luăm exemplul unei mamei care îşi doreşte din tot sufletul un copil şi el se lasă aşteptat. Cu ce începem? În primul rând, cu un psihic clătinat în fiecare lună, la vederea testului de sarcină „negativ”, iar lucrul ăsta poate dura chiar și ani. Bun, se întâmplă, dar la prima vizită la ginecolog, altă lovitură, i se spune că va avea o sarcină destul de complicată sau costisitoare. Cu optimism şi, mai ales, cu dorinţa nemărginită de a avea un copil, începe aventura sarcinii. Cu mari sacrificii o duce la capăt. Aduce pe lume un copil, slavă Domnului, sănătos. În schimb, ea e dărâmată.
Începe viaţa de mamă. Practic, începe „distracţia”: nopţi nedormite, întrebări şi plânsete, stele verzi când afară-i zi şi tu crezi că e noapte, plus frica la orice pas că ești stângace și nu vei “corespunde” cerințelor. Îți dai seama pe zi ce trece cât de mare este resposabilitatea faţă creatura pe care tocmai ai adus-o pe lume.
Trecând peste primele săptămâni, care te zdruncină din toate oasele şi celulele şi te zăpăceşte de cap, facem un salt cam pe la nouă luni, aşa. Când începe dezastrul şi haosul vizavi de tot ceea ce înseamnă organizare. E totul alandala. Să luăm în calcul şi perioada în care ai spatele franjuri pentru că piticul refuză să meargă de-a buşilea? Mai bine, nu! El e viteaz şi pace. Vrea să-şi ia „zborul” direct din patru lăbuțe.
Îl laşi într-un loc (sigur, zici tu) să mai poţi tăia un morocv în ciorbă sau să mai întinzi un ciorap, iar pe el, în secunda doi, îl găseşti închis în cămară sau băgat tot în maşina de spălat.
Creșterea mai înseamnă dureri de dinţi, febră, vomitat, constipaţie, diaree, refuzul mâncării, nopţi albe, iar stres, iar plânsete, iar lacrimi cu nemiluita, iar cozi pe la doctori şi cărări la spital. Buuun!
Ce te faci când n-ai nici mama şi nici soacra lângă tine, sau trăieşti prin ţări străine? Ce te faci când vrei să respiri şi tu niţel? Ce te faci când trebuie s-ajungi pe la nişte ghişee ale statului şi n-ai cui să-l laşi? Nu faci nimic! Îl iei cu tine. Mai contează că bate vântul de te-ndoaie sau că plouă de nu vezi la doi metri? Mai contează că leşini de cald sau ninge de nu-i mai vezi căruţul de fulgi? Pleci unde ai treabă şi gata! Îl schimbi prin băi publice, îl alăptezi într-un colţ cu ţâţa în vânt şi-i cânţi nina nana în timp ce balansezi căruţul până la epuizare.
Să trecem la perioada în care tu ţi-ai reînceput job-ul, iar el a înţeles cam cum stă treaba cu viaţa. Când îţi pică ochii-n gură de somn, iar el vrea să-i citeşti vreo cinci poveşti înainte de culcare sau să-i construieşti un palat din cuburile pe care mătuşa tocmai i le-a făcut cadou.
Când îl duci la grădiniţă şi la nici o oră te sună că ori s-a lovit la nas, ori la cap, ori a făcut brusc febră, 40 de grade. Eeeee! Îţi făceai planuri că respiri sau că ai 8 ore de linişte? (linişte=birou sau oricare altă muncă). N-ai cum. Laşi tot şi-ai plecat!
Ai primit vreo invitaţie la o zi onomastică sau la vreo nuntă ori botez? Alegi tu dacă să mergi sau nu. Cu el, bineînţeles. Alegi tu dacă vrei să-ţi intre mâncarea cu ghionturi pentru că vrea să-ţi stea în braţe şi-atât, aşa cum tot tu alegi, pe riscul şi barba ta, dacă n-ai să plăteşti cu vârf şi îndesat distracţia, pentru că tot el s-a „hotărât” ca, în aceeaşi noapte (odată ajunşi acasă), să nu doarmă. Deci, în cazul ăsta, să fii tot timpul pregătită şi pusă-n gardă, că e posibil ca în 48 de ore doar să aţipeşti.
Începe şcoala. Începe o altă etapă importantă din viaţa lui. Nu ştii cum să te comporţi exact, pentru că nu ştii cum reacţionează. Nu ştii cum să-i spui că asta-i baza pe care el îşi poate forma, practic, viaţa, pentru că nu ştii cât înţelege. Deci, alţi nervi, alt stres, altă distracţie. Telefonul sună non stop când nu eşti acasă pentru că lui, unu’ plus unu’ îi dă trei, iar Arabela n-are mere, are pere, chiar dacă tu i-ai spus cu 24 de ore înainte că matematica este o ştiinţă exactă, iar M-ul are picioruşe şi P-ul doar un amărât de bastonaş, în jos.
Am ajuns la adolescenţă. Încep coşurile, hormonii şi fluturii în stomac. Începe nebunia de zi cu zi. Doar ştim ce înseamnă asta. Am trecut şi noi, sau nu?
Te rogi la Dumnezeu să-i sune telefonul de la „iubirea vieţii” (cu care tocmai s-a certat), pe care îl aşteaptă cu sufletul la gură, că uite aşa mănâncă tot din farfurie sau eviţi să-l vezi plângând şi, de ce nu, salvezi uşile să nu-ţi cadă din balamale, pentru că… ştim, nu? Supărarea duce şi la asta. Practic, nu numai el, dar şi tu, ai avea o zi normală… dacă Doamne Doamne îţi ascultă ruga, normal!
Dar, ce te faci atunci când: telefonul nu-i sună, oglinda din baie e „urâtă”, iar cântarul nu arată kilogramele care trebuie? Ce faci? Te înarmezi cu răbdarea de mamă (chiar dacă e pe ducă), cu psihic de oţel (chiar dacă e din vată) şi cu vobe la-ndemână (chiar dacă ai terminat demult dicţionarul, în gând) încerci să-l linişteşti şi-ţi iei angajamentul c-ai să schimbi cât de repede poţi oglinda şi cântarul care sunt defecte (metaforic vorbind).
Totodată, îţi iei şi gândul cum că tu ai mai avea dreptate în tot ce faci sau zici, indiferent de cum vezi lucrurile. Eşti de modă veche şi asta este. Nimic nu ştii! Adică, clar nu eşti o mamă cool!
Hai, c-a intrat la facultatea mult dorită. „Dorită” însemnând cât mai departe de casă, la vreo 3-4-500 de kilometri distanţă. Păi, mai ai viaţă? Mai ai nopţi dormite până nu te sună să-ţi spună că e bine? (frică de societatea în care trăim). Mai ai trai când „îl pierzi”? Şi, uite aşa, vreo cinci ani, e stresul pe tine cât China.
Ca să n-o mai lungesc, dragi cititori, chiar dacă ştim cu toţii că grijile pentru copii nu se termină în ultima zi de facultate, mă opresc aici. Cam aşa stau lucrurile în opinia mea. Nu mai vorbim de sacrificiile care se fac de-a lungul vieţii ca părinte. Nu mai vorbesc de riscurile şi „surprizele” pe care ni le poate face viaţa în ceea ce ne priveşte, atât pe noi, cât şi pe ei. Refuz să mai vorbesc sau să intru în detalii, descriind viaţa unei mame cu un copil căruia destinul nu i-a surâs. Aşa cum refuz să mă gândesc la ce-ar fi însemnat viaţa noastră fără ei.
Acum, v-aş ruga să luaţi animăluţul pe care voi îl simpatizaţi sau îl aveţi în casă şi puneţi-l deasupra rândurilor de mai sus. Încercaţi să-l încadraţi undeva, să vedeţi în care capitol îi găsiţi vreun loc. În cel mai fericit caz, probabil în cel al sănătăţii. Că, până la urmă, şi furnicile pot face febră.
Puneţi în balanţă cei doi copii, vă rog! Vedeţi ce vă dă. Mie mi-a dat o mare diferenţă! Aş spune… incomparabilă.
Este foarte adevărat că fiecare dintre noi este liber să facă alegerile în propria viaţă, aşa cum, de mult ori, se întâmplă ca dorinţele noastre să nu coincidă cu destinul. Cum, de altfel, se poate întâmpla ca, dintr-un motiv sau altul, acel „copil” să fie înlocuit, pentru că, în ciuda efortului şi a dorinţei de a-l aduce pe lume, n-a fost să fie!
Fiecare dintre noi avem dreptul să vedem lucrurile dintr-un alt unghi sau din propria experienţă. Însă nimeni, niciodată, în ceea ce mă priveşte, nu mă poate convinge că un animal de companie va ocupa, într-un fel sau altul, locul copilului meu, aşa cum nimeni, niciodată, nu mă va convinge că vor sta pe acelaşi piedestal, în inima mea, indiferent de situaţie. Sufletele cărora le dăm viaţă sunt de neînlocuit!
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
