Acum simt iar golul ăla… de care îţi ziceam că-l port în suflet de mulţi ani (să tot fie vreo 15)…
În viaţa mea, în familia mea, cu copii, casă, câine, pisică, unde aparent nu lipsea nimic şi eram admiraţi de toată lumea, lipsea, de fapt, cel mai important lucru – iubirea.
Veniseră copiii pe lume, la scurt timp unul după altul, iar omul de lângă mine care trebuia să mă susţină şi respecte (măcar ca mamă, dacă nu ca femeie) nu doar că nu o făcea, ba chiar căpătase o ură pentru mine şi pentru copiii care îi furaseră viaţa lui tihnită de până atunci. Pleca dimineaţa până ne trezeam noi şi venea seara, după ce adormeam noi. Au urmat câţiva ani buni în care singură am avut grijă de casă, curăţenie, copiii, gătit, trezit de două-trei ori pe noapte când erau mici, nopţi nedormite când erau blonăviori, băiţa de fiecare seră, mers la medici pentru investigaţii, vaccinuri, răceli, varicele, dus şi luat de la grădiniţă, şedinţe, participat la diverse evenimente, mers cu ei la bazin, la şah, citit poveşti seara (când nu adomeam eu înaintea lor) totul ori trei copii plus serviciul meu. Oboseala se acumula, iar rugăminţile mele de ajutor erau în zadar. Şi să nu credeţi că, lipsind din viaţa noastră, compensa financiar. Eu câştigam mai mult decât el până şi în perioada cât am stat acasă.
I-am spus că, dacă o să continue aşa, fără să îşi asume rolul de tată, am să-mi iau copiii şi am să plec. Mi-a răspuns ironic „Unde pleci ? cine dracu te mai ia pe tine cu trei copii? Şi nu vezi în ce hal arăţi?” Atunci mi-am dat seama că doar atât îl duce capul, atât poate el, să gândească că plec să-mi găsesc un altul, nicidecum din cauza certurilor, jignirilor, a faptului că dădea vina pe copii pentru nefericirea lui.
Atât de tare mi-a săpat sufletul cu vorbele şi faptele. Până şi în cele mai grele momente de luptă cu o afecţiune gravă de sănătate, între viaţă şi moarte, cu dureri fizice insuportabile – el mi-a întors spatele. Am crezut că mor, fizic. Am trecut prin infern, cerşind ajutor. Nimic nu l-a înduplecat. Ba chiar îl deranja că eram bolnavă şi a ales să-şi etaleze caracterul infect şi în momentele acelea.
Dar Dumnezeu m-a ajutat să rămân lângă copiii mei şi… am plecat. Am plecat cu tot sufletul să-mi cresc copiii în linişte şi armonie. Eu trebuia să fiu bine psihic pentru ei.
La puţin timp după plecarea mea a apărut el. Un bărbat vesel, plin de viaţă şi de umor, care mi-a spus cuvinte pe care sufletul meu vulnerabil era avid să le audă, să le simtă. Nu m-am simţit în toată viaţa mea atât de iubită, dorită, frumoasă, puternică, cum m-am simţit cu el. Un bărbat puternic, muncitor, care iubea copiii şi care nu ar fi făcut rău nimănui. Nici mie, dar… nici soţiei lui.
Da. Era însurat.
Dacă m-am judecat? Da, m-am judecat. Da, m-am pus în locul nevestei. Am mers la biserică cu acatistul în dinţi scris mot-à-mot, să înțeleagă Dumnezeu ce vreau, „să se termine relaţia de adulter dintre mine şi X”. Am mers la psiholog să mă ajute cu tehnicile lui să mă despart de X. Psihologul m-a întrebat de ce vreau să mă despart de X? Pentru că aşa trebuie, i-am răspuns. Pentru că aşa trebuie sau aşa vrei? m-a întrebat. Păi, mai contează ? Vreau, nu vreau, trebuie.
Nu am avut tăria să spun STOP. Petru că sufletul meu se hrănea cu iubirea oferită de el.
Pur şi simplu, l-am iubit. Şi am visat…
Pe de altă parte, mă identificam cu ea, cu soţia, din cauza experienţelor mele trecute din căsnicie. Şi cât l-aș fi iubit pe el, aveam o oarecare empatie faţă de soţia lui, deși nu ne-am cunoscut niciodată.
Cu toate că mi-l doream cu ardoare lângă mine, în viaţa mea, l-am lăsat să-şi aleagă el drumul, fără să întreb, fără să-i cer sau să-l influențez cumva. Fără să apelez la tertipuri mizerabile prin care să afle nevasta că el are o aventură, fără să-i dau mesaje în miez de noapte sau chiar să-i sun soţia (cum am aflat că se mai practică) să-i îndrug baliverne cu gândul că a două zi ea îl părăseşte şi el rămâne cu mine până la adânci bătrâneţi.
Şi ei au continuat pe drumul lor, împreună, iar eu pe-el meu, singură.
Mi-am mascat lacrimile sub zâmbete largi şi jocuri de indiferenţă. Şi a funcţionat. Într-un final, mi-am revenit la normal, la vechiul meu gol pe care îl port în suflet de mulţi ani. Să tot fie vreo 15…
Guest post by Ana Emilia Stanciu
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
