“DiferenÅ£ele între sexe sunt direct legate de o înaltă competitivitate economică. Femeile trebuie tratate egal dacă o Å£ară doreÅŸte să crească ÅŸi să fie prosperă. ÃŽncă avem nevoie de o revoluÅ£ie adevarată în acest domeniu, avem nevoie să creăm un sistem de valori mai integrat, cu toate noile instituÅ£ii”, spunea liderul Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab în 2009.
Între timp criza s-a acutizat şi noi n-am învăţat nimic. Pe piaţa muncii, diferenţele dintre sexe continuă să persiste. Văd şi aud asta în jurul meu. Să nu mai vorbim că, până şi în perioade mai puţin grele, şomajul a fost mai prieten cu femeile decât cu barbaţii.
Una dintre explicaţii este faptul că un număr mai mare de femei (comparativ cu numărul bărbaţilor) lucrează (sau sunt dispuse să lucreze) cu jumătate de normă sau cu contracte temporare fără a avea siguranţa locului de muncă. În plus discriminarea la locul de muncă există în continuare. Poate nu mai constă în apropouri libidinoase, dar există.
 Sunt de părere (poate sunt şi unii care vor strâmba din nas) că româncele n-au avut parte niciodată de egalitate. Nici pe vremea comunismului, care zice-se venea tocmai cu această mare promisiune – cea a egalităţii între sexe. Să fim serioşi. Poate că femeile au primit dreptul de a munci cot la cot cu bărbaţii în fabrici şi uzine, dar adevărul e că bărbaţii n-au îmbrăţişat cu nerăbdare împărţirea îndatoririlor domestice. Aşa că da, femeile aveau drepturi: dreptul de a munci 8 ore la serviciu şi alte 6 acasă, trebăluind şi crescând copiii. Nu şi-a mai pus nimeni problema că poate munca de acasă era destul de obositoare încât este foarte probabil ca atunci când venea vorba de randament la locul de muncă, doamnele să fie mai puţin productive. Eu nu am avut prietene care să fie crescute de mame casnice, mamele noastre găteau, splălau, curăţau, frecau aragazul pe acasă, mergeau apoi la serviciu şi când se întorceau, munceau din nou. Şi fizic şi cu mofturile celorlalţi. Nu se plângeau aproape niciodată, pentru ele era ceva normal şi nu cred că lucrurile stau foarte diferit azi. Mare parte din vină cred că o are acest puternic  tradiţionalism de care dăm noi românii dovadă şi cu care ne lăudăm pe toate gardurile.
De altfel, de fiecare dată când aud de mâncare tradiÅ£ională, port tradiÅ£ional, cântece tradiÅ£ionale, ÅŸtiu că toate acestea vin într-un pachet (e adevărat, gustos ÅŸi colorat împachetat) împreună cu rolurile foarte bine definite ale femeilor ÅŸi bărbaÅ£ilor în societate ÅŸi familie. Mai urmăresc câteodată emisiuni reality de la noi ÅŸi observ familii care se autointitulează ca fiind tradiÅ£ional – româneÅŸti, mândre de felul în care ÅŸi-au construit viaÅ£a. Majoritatea se cunosc de când ea avea 18 ani (sau chiar mai puÅ£in), ea face de toate prin casă (rar are un loc stabil de muncă) ÅŸi el este capul familiei, cel din vorba căruia nu iese nimeni. Bonus, unii mai spun ÅŸi cu rânjetul pe buze că ÅŸi-au dresat bine nevestele. Ele încuviinÅ£ează umile. Copiii sunt mândri de tot ce spun mama ÅŸi tata. Åži cresc. Åži tot aÅŸa vor proceda la rândul lor.  O bună perioadă, din păcate, am considerat graba unora dintre prietene ÅŸi cunoscute care-ÅŸi înscriau copiii la grădiniÅ£e (de stat) încă din vremea când aceÅŸtia erau abia născuÅ£i ca fiind superficială. Nu le înÅ£elegeam, de ce atât de multă înverÅŸunare, disperare, alergătură. Mi se părea o chestiune de moft. Am înÅ£eles însă recent, de ce. Numărul creÅŸelor ÅŸi al grădiniÅ£elor e unul dintre elementele care influenÅ£ează direct rata ÅŸomajului la femei. Nu poÅ£i să munceÅŸti atunci când nu ai siguranÅ£a că micuÅ£ul tău este îngrijit bine. Nu poÅ£i să munceÅŸti când nu ai cu cine să-Å£i laÅŸi copilul. Åži nu toÅ£i avem bani de grădiniţă particulară, bonă sau părinÅ£i înÅ£elegători ÅŸi apÅ£i care să se ocupe de copii.
Numărul creÅŸelor publice în România a scăzut, în perioada 2000 – 2009, de la 328 la 283, iar în ceea ce priveÅŸte grădiniÅ£ele publice, în 1999/2000 erau 12.831 de grădiniÅ£e, în timp ce în 2010/2011 mai erau doar 1.498 – arată un studiu al ONG-ului FILIA, realizat în 2011. Practic România ÅŸi-a scos încet ÅŸi sigur o bună parte din cetăţeni (majoritate femei) de pe piaÅ£a muncii.
Ţările în care tradiţionalismul, conservatorismul religios şi diferenţele uriaşe dintre femei şi bărbaţi sunt la ordinea zilei au toate şansele să devină slabe din punct de vedere economic. Zilele trecute discutam cu un prieten despre acele zone din ţară unde în mediul rural încă este o ruşine ca o tânără de 20 de ani să nu fie măritată şi să prefere să studieze. Să nu aibă cel puţin un copil până la vârsta aceea. Din păcate există astfel de locuri, unul dintre ele se află chiar în zona în care m-am născut. N-ai spune asta când în orăşelele şi satele de pe acolo vezi vile imense, frumos împodobite de Crăciun. Micile comunităţi de genul acestora au însă talentul ascuns de a pedepsi orice încercare de abatere de la tradiţie. Femeia e într-adevăr făcută să muncească, dar doar pentru familie, acasă şi chiar şi în 2012 sunt comunităţi în care investiţia în educaţia fetelor este considerată inutilă.
Rezultatul acestor concepÅ£ii preistorice începe să se observe de după gardurile imense pe care bărbaÅ£ii locurilor le-au construit cu bani aduÅŸi de afară, munciÅ£i prin alte ţări. Munca lor nu mai este căutată prin Italia, Spania sau Anglia iar soÅ£iile, necalificate ÅŸi reduse la funcÅ£ia de roboÅ£i de bucătărie stau de veghe în căsoaiele reci ÅŸi neterminate. Cu toate acestea nu ÅŸi-au învăţat lecÅ£ia.Â
Citiţi şi
Cum arată Paștele generației ocupate? Relaxat!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
