Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă

3 May 2019

Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care-l visam atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă, iar primul an la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar divaghez. Când lucram în fabrică, am cunoscut-o pe Lucia, pe care nu o mai văzusem niciodată ulterior (vezi povestea aici). Până astăzi.

Iar nu dorm bine, dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport, orice-ar zice unul şi altul despre cum trebuie să îndurăm orice în domeniul ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea puţinul pe care-l are de oferit. Dar, iată, divaghez din nou.

Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în jur la oameni. Nu este cald, deci n-o să leşin de la mirosuri, deşi n-aş conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare, dar cineva mă strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă. Simt aşa, o căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era dor să simt asta. Pustiu de dor…

– Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?

– Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?

– Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta, dacă mai lucram ca sclavii pe plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav, dacă-şi doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!

– Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp cât acţionezi, trăieşți. Când stai, fie într-un loc, fie într-o relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire, dar ştie să discute aşa-zisa nefericire sau nenorocul altora.

– Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori?

– Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.

– L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l visam noapte de noapte… Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un minut, care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună nimic, iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a zis: <Şi eu te iubesc, fraieră mică!>. Nu trăiam decât ca să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el, dar omul pe care credeam că-l cunosc îmi tot povestea, cu tot felul de detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba mă detesta din tot sufletul şi-mi arăta asta, jignindu-mă. Mă minţeam c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi vedeam bine că mă detestă, fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat. Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era dragoste rănită. Cobori, Adriana?

Citiţi şi Într-un final nu am mai rezistat şi i-am spus

– Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile?

– Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui, să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.

– Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.

– Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât poate să dureze?

– Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea un vestit bard.

– Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa de copii a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o fac, aşa e, Adriana?

– Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor. Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.

E altă zi, aceeaşi viaţă.

Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.

Guest post by Adriana Paţirea

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dar dacă Dumnezeu e plecat și el? Și tu meriți toate astea?

„Cum adică nu porţi rochie lungă? Cum adică nu vrei flori la nuntă? Cum adică nu vine o artistă să îţi schimbe faţa?”

Luc, m-ai convins!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
816 views

Your tuppence

  1. Voi chiar ați înnebunit cu totul? - Catchy / 4 May 2019 7:04

    […] mai femei decât altele, decât cele care trec mai departe cu zâmbetul pe buze. Oare acelea sunt femeile puternice, care calcă totul în picioare, închizând ușa cu grație după ele, sau noi, cele care am […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro