Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dacă s-ar inventa fericirea de unul singur atunci nu ar mai exista bărbați și femei

18 February 2019

DUMITRU-ALEXANDRU FILIMONDacă s-ar inventa fericirea de unul singur, atunci nu ar mai exista bărbați și femei sau alte diferențe între s*exe, ar fi doar un război total pentru putere. Atunci s-ar vedea cât de mult ne iubim și cât de mult poate ființa umană să creeze dragostea. Toată literatura dedicată dragostei ar ajunge la coșul de gunoi la propriu și istoria ar contabiliza acest eșec cum ar putea și ea mai bine, asta dacă, bineînțeles, nu ar pieri și istoricii în acest genocid bilateral voluntar.

Depindem de celălalt pentru a ne îndeplini planul de împlinire bine conturat în timp de convingeri inexpugnabile de multe ori. Nu ne abatem de la acest drum pentru nimic în lume. Rațiunea, adevărul sunt noțiuni subiective azi pe lângă persuasiunea oară în căutarea fericirii noastre, o fericire așa cum o putem zămisli noi și cu cele bune și cu cele rele ce sălășluiesc deopotrivă în sinele nostru din inerția vieții.

femeie singuratate imbratisare fericirea

Atunci când alunecăm pe falia unei simțiri, îmi pun mereu întrebarea dacă senzația este o constantă sau un viciu de gândire. Pentru unii verbul „a simți” devine un dicton fals de celebrare a vieții cotidiene printr-o lupă subiectivă unde eul domină scena și instinctele noastre își îndestulează culcușul. Nu ne putem lăsa pradă acestui verb în absența altuia precum cel de „a gândi”. O simplă observație prin care putem constata acest epifenomen este răspunsul aproape pavlovian al fiecăruia când i se pune întrebarea simplă: „Ce faci?”. Fiecare se va simți dator să spună că întreprinde o acțiune care îi aduce o plus valoare de ordinul afectelor. Se simte nu știu cum pentru că face nu știu ce. O senzație puternică de eu pneumatic îl traversează ireversibil. Prietenii care pun întrebarea „Ce faci?” se referă la ce simțim în profunzimile sufletești, în creuzetul neobosit al jocului de lumini și umbre, la acele lucruri care ne abat de la cursul firesc al destinului nostru spiritual și ei nu fac obiectul acestei expuneri. Ei doar ne împlinesc, ne întregesc în măsura posibilului.

O avalanșă eclectică de sentimente confuze înlocuiesc critica obiectivă

Această paralizie a rațiunii în favoarea afectelor se întâlnește foarte mult și în domeniul artei, unde o carte, piesă de teatru sau un film obține o gratulare bicisnică și flamboaiantă (pe măsura eului pneumatic al fiecăruia) și nu o evaluare critică sau estetică. Măcar o părere de bun simț ar fi mai dezirabilă decât travestirea interesului individual sub formă de critică cu greutate. O avalanșă eclectică de sentimente confuze înlocuiesc critica obiectivă. Dacă cineva se va uita peste 30 de ani în peisajul cultural de astăzi din România, va observa că totul era perfect, toate spectacolele, filmele, cărțile erau cele mai bune. Nu știu exact când ideea de PR a înlocuit ideea de critică și când vulgul a furat cuvântul istorie în mod nemeritat și a pompat în contemporaneitate verbul „a simți”.

Azi toată lumea simte, simte și acest aspect îi conferă suficientă credibilitate de a exista după cum dorește și mai ales după cum își închipuie. Singura problemă este proiecția unei fericiri singulare care sună bine ca non-dependență, însă e artificială prin sine. Natura ne-a forțat să cunoaștem fericirea printr-o repetată raportare exterioară, printr-o forțare de înțelegere a lumii din jur. E adevărat că fericirea provine din lăuntricul nostru, dar dirijarea spre un obiect al împlinirii comune ne scoate din țâțânii egolatriei.

Omul poate inventa o fericire de laborator prin care să-și atingă obiectivele și să-și îndeplinească task-urile psihologice minime, însă cui îi mai folosește adevărul? Cui îi mai folosește acest articol când tot efortul contemporan de singularizare a fericirii e o constantă a zilelor noastre. Sau sunt eu într-un viciu de gândire?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Îmi pare extrem de rău că nu i-am denunțat pe cei doi bărbați români

Singure ne transformăm în jucării sexuale și apoi strigăm în gura mare cât de porci sunt bărbaţii

Cinci conturi de Instagram din care poți învăța despre istorie, modă și feminitate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
551 views

Your tuppence

  1. Cu vorbele suntem cu toții oameni buni, cu dragostea însă e mai greu - Catchy / 6 March 2019 21:33

    […] Dacă s-ar inventa fericirea de unul singur, atunci nu ar mai exista bărbaţi şi femei […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro