Să nu spuneţi că n-aţi dat niciodată iama în felurite bunătăţi, altfel răutăţi în toată regula, ori că nu v-aţi gândit cu aceeaşi nerăbdare să ajungeţi la ele ca şi cum v-ar fi aşteptat un iubit, că nu vă cred. Dar dacă ar fi să “iubim ceea ce mâncăm şi să mâncăm doar ceea ce iubim” ne-am găsi într-o mare încurcătură. Pentru că, vorba lui Murphy, cam tot ce e bun pe lumea asta este imoral, ilegal sau… îngraşă. Şi de aici, toată ruşinea şi vina care se învârt în jurul mâncării de câteva zeci de ani, de când modelul de femeie şi-a pierdut dramatic din rotunjimi.
Greu să împaci şi capra, şi varza, adica să-ţi faci şi pofta, ca să nu apară chinuitoarele frustrări, şi nici să nu te îngraşi, ca să nu apară chinuitoarele diete. Răspunsurile la un sondaj pe tema asta cred că v-ar mai linişti. Aţi afla că nu sunteţi singurele care au fost surprinse în timp ce cotrobaiau noaptea prin frigider după ceva bun, dar interzis, care au mâncat pe furiş şi apoi au îngropat adânc în coşul de gunoi ambalajul compromiţător, care chiar au şterpelit din farfuria cuiva cât era plecat de la masă. Care, de fapt, nu au rezistat imboldului rezistent la trecerea anilor de a încălca o interdicţie, chiar dacă e auto-impusă.
Şi acela e momentul de care ne jenăm. Când nu mai conteaza că tentaţiile sunt artificiale, de la culoare până la aromă şi gust, ori că sunt atât de procesate încât sfidează toata grija cu care de obicei ne alegem hrana cea de toate zilele. Ştiu din nenumăratele mele abdicări de la reguli, aproape absurde câteodată, că pofta de o anumită mâncare, şi nu neapărat delicatesă, poate deveni la fel de irepresibilă şi satisfacerea ei tot atât de promiţătoare de adrenalină ca şi aceea de a merge la cumpărături. Numai că, după ce îi cedam, apăreau, nepoftite, nemulţumirea şi vinovăţia, gata să strice tot. Tocmai am descris o tulburare de comportament?
Poate. Dar am mai putea produce la repezeală câteva explicaţii în plus pentru compulsiunile noastre alimentare. Îngheţata ne aduce aminte de copilărie, suntem legate afectiv de ciocolată, toate greutăţile zilnice dispar ca prin farmec când papilele noastre gustative primesc de lucru… Drept e că nu prea avem explicaţii pentru tava cu plăcinte ori pentru cele 30 de sarmale pe care le-am dat gata dintr-o singură încercare. Dar dacă excesul acesta se întâmplă o dată la cinci ani, ne alegem cel mult cu o indigestie. Care ar avea şi ea un avantaj – mai anulează pentru un timp câte o “atracţie fatală”. Nu sunt valabile?
Atunci, cu îngăduinţa necesară, să ne asumăm că: da, cedăm ispitelor din rafturi şi farfurii!; da, îi invidiem pe cei care pot mânca fără să se îngraşe; da, ne îngrozeşte gândul că am putea ajunge ca cei care o fac fără să le pese de cum arată!; da, am vrea să păcătuim des, fără ameninţarea surplusului ponderal şi, mai ales, fără povara remuşcărilor post festum! Şi are logică promisiunea că dacă n-o vom face decât ocazional, dacă nu vom mai considera gândul şi gestul ilicite, ne vor sâcâi mai puţin rătăcirile, nu le vom mai tăinui şi nu vor mai fi solitare! Am priceput că nicio plăcere, oricât de vinovată, nu ţine o veşnicie şi cu atât mai puţin aceea de a mânca pe furiş. Şi scurtă şi cu efecte imposibil de ascuns, chiar că nu merită!
Citiţi şi
Praline, praliné, pralin – o istorie crocantă a celor mai delicioase confuzii
Bacteriile care ne colonizează
Pentru a se alege în sfârșit praful
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
