Au trecut câțiva ani. Câțiva ani în care am așteptat să fii disponibil în relație, să iubești, să îți pese. Am obosit atât de tare să mă lupt cu morile de vânt pentru că nu s-a schimbat nimic. Strig încontinuu, dar nu mă aude nimeni. Tu nu vrei să mă auzi. Nu îți pasă. De ce suntem împreună? Ce anume ne-a legat nu pot să înțeleg, pentru că nu este ceea ce trebuie. Nu este normal ce se întâmpla între noi, având în vedere că avem un copil. El vede lipsa de iubire pentru mine și zilnic îmi fac probleme pentru cum va crește, deoarece iubirea mea pentru el nu înlocuiește lipsa ta fizică. Te soarbe din priviri și tot ce faci tu este un model pentru el. Mereu e altceva mai important decât mine, decât noi, mereu ai altceva de făcut, acasă ești prezent o oră, maxim două, în care mănânci, faci duș și stai absent pe canapeaua din sufragerie cu gândul departe. Dacă e prea liniște, te plictisești, dacă ne certăm e prea gălăgie. Am obosit atât de tare să întrețin atmosfera, cu gândul că te plictisești.
De ce nu putem face planuri împreună ca orice altă familie? De ce nu auzi ce îmi doresc? De ce nu îți pasă? Ți-a păsat vreodată? Trebuie să fiu o bitch în permanență pentru a-ți menține interesul treaz, dar am obosit atât de tare să joc roluri pentru a ți-l păstra! Nici măcar în ochi nu îți place să mă privești. Mă simt atât de urâtă și de neiubită, încât îmi vine sa mă ascund într-un cotlon de unde să nu mai ies veci. Și nu sunt urâtă, pentru că nu erai cu mine dacă eram. Pentru că sufletul și caracterul meu prea puțin au contat pentru tine.
Mă doare și mă înjosește flirtatul tău de față cu mine și privirile pline de dorință pe care le arunci tuturor domnișoarelor din jur și nu le înțeleg sensul atâta timp cât tu nu mă înșeli. Sau, dacă mă înșeli, știi să te ascunzi foarte foarte bine astfel încât, în atâția ani, nu am găsit nici cea mai mică urmă de așa ceva, nici în cel mai întunecat cotlon al existenței noastre.
Tu spui că mă iubești, dar ce iubire poate fi asta, în care nu îți pasă absolut de nimic ceea ce ține de mine? Pot face orice, am la dispoziție orice, doar înțelegerea și iubirea dintre noi nu. Nu pot să te înșel, nu mă lasă conștiința și simt că dacă te-aș înșela aș distruge tot ce e bun în mine și tot ce simt pentru tine. Dar fierb în mine să fiu iubită, să mă simt protejată, mângâiată, să mă întrebe cineva dacă îmi e greu să le fac pe toate singură și să mă îmbrățișeze, să fiu prioritatea cuiva.
Mă simt ca într-o colivie de aur din care, dacă scap, rămân fără vedere. Mi-ai spus că pot pleca dacă nu îmi convine ce îmi oferi, că atâta poți. Mi se pare atât de egoist având în vedere că tu doar iei, nu dai. Problema este că nu prea mai am de unde da și nu mai pot aștepta să îți îndeplinești tu visul măreț. Știi tu care, cel în care nu mă incluzi de frica de a nu avea drept de decizie!
Am greșit că te-am ales și simt că nu mai pot continua fără iubire, dar câți copii cresc fără tată în ziua de azi? Dacă eu plec, sunt sigură că el nu te va mai interesa și nu pot să îi răpesc iubirea ta. Te cunosc destul încât să fiu sigură de asta și chiar tu mi-ai spus că, dacă ne-am despărți, eu l-aș întoarce împotriva ta și ce sens ar mai avea să îl cauți?
Doare foarte tare să nu poți schimba nimic și să arzi în interior. Mă sting încet din lipsă de iubire.
A ta soție, B.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
