Îl salut pe Ștefan, trainerul meu de la sală, dar el îmi răspunde în engleză, întorcându-se cu spatele ca să nu observe ceilalți că împărtășim aceeași limbă …
Ceva în mine se revoltă, ca un val de nemulțumire care sparge tăcerea acelei clipe. Poate anii aceștia în care prietenii mei, români care-și renegau rădăcinile, nu mi-au înțeles dorul de casă, dorul de țara care-mi curge prin vene ca un râu subteran. Poate că, fiind altfel, ei mă văd ca pe o străină, un oaspete nepoftit la masa identității mele. Dar eu sunt româncă și mândria mea e mai puternică decât orice.
Locuiesc într-o țară care nu-mi cunoaște dorurile, nu-mi simte durerea, dar eu port harta suferinței de pe chipul mamei și mândria tatălui meu, pe care l-am pierdut, dar care trăiește în mine ca o flacără veșnică.
E ziua României și sunt la o biserică din Dublin… Am intrat să mă rog, dar biserica răsună de colinde, de parcă și tăcerea ar cânta. Oare de ce simt această nostalgie ca un dor neterminat? Ce e acasă pentru voi? Pentru mine e zâmbetul mamei – o poartă spre un trecut neuitat, plin de căldură. E mama, da, ea știe. Ea mă știe cel mai bine, ca pe o poveste începută demult, care în ea se întoarce, se termină.
Astăzi, în această biserică mică, nu caut cuvinte mari, nici compania cuiva. Caut doar un zâmbet, un colț de amintire care să mă trimită acasă. Pentru că, în fond, a fi român înseamnă a purta un fragment de suflet pretutindeni, și astăzi, în această zi de decembrie, mă simt recunoscătoare.
La restaurant, un italian îmi zâmbește cu o scânteie lascivă. “Ești o femeie frumoasă, dar nu arăți a româncă… mai mult suedeză,” spune el, și din nou acel val neașteptat care îmi atinge mândria. E un test? Pentru că asta e țara mea, România, astea sunt rădăcinile mele adânci. Zâmbetul meu se răcește, iar eu mă întorc să plec, luând cu mine și falsa lui mândrie de italian, care se târăște grăbită în urma mea. Poate a vrut să fie un compliment, dar a devenit o întrebare pentru mine: cât de mult contează să-ți aperi identitatea când ești privită prin lentilele altcuiva?
La mulți ani, România mea! Ești parte din mine!
Guest post by Maria M.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Libertatea de a rămâne viu: la Centrul EKA, seniorii demonstrează că tinerețea nu are vârstă
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
Ce boală a inimii te poate face să-l admiri pe Putin?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
