Decembrie, România şi Festivalul de Film Românesc de la New York

Doris Sângeorzan

21 December 2011

Am emigrat “oficial” în America, mai precis în New York, de peste 13 ani, şi în fiecare an, luna decembrie are o semnificaţe specială pentru toţi românii, şi cu siguranţă pentru noi, românii din diaspora americană. Începând cu prima zi,  când toţi prietenii mei români care trăiesc în ţară sau în afară sărbătoresc ziua naţională prin mesaje postate pe Facebook în română sau în engleză şi poze cu chipuri vopsite în culorile drapelului românesc, până la Crăciunul petrecut neapărat alături de rudele din România, şi eventual chiar la Revelionul sărbătorit tot cu cei dragi în România sau alături de români într-un alt colţ al lumii.

Anul acesta, m-a cuprins dorul de România chiar de la sfârşitul lunii noiembrie, probabil pentru că de obicei călătoresc mai des în ţară şi în Europa. Festivalul de Film Românesc din New York, desfăşurat între 30 noiembrie si 6 decembrie, a venit chiar la timp ca să-mi panseze nostalgiile patriotice. Aflat la a 6-a ediţie, festivalul a avut loc anul acesta, pentru prima oară, la Lincoln Center, o locaţie mai mare şi mai modernă, renovată de curând alături de Metropolitan Opera, New York City Opera, Lincoln Center for The Performing Arts. Organizat de către Institutul Cultural Român din New York (la inţiativa directoarei institutului Corina Şuteu, şi cu ajutorul Oanei Radu, director adjunct al instituţiei) în parteneriat cu Film Society of Lincoln Center, din echipa de organizatori ai festivalului, dedicat criticului de film Alex. Leo Şerban, au făcut parte cei doi reprezentanţi ai Institului Cultural Român din NY (ICRNY), Mihai Chirilov, directorul artistic al evenimentului, şi Scott Foundas, director asociat de programe al Film Society of Lincoln Center.

Festivalul a inclus retrospective ale filmelor regizorilor Liviu Ciulei (Pădurea Spânzuraţilor, Valurile Dunării, Erupţia) şi Radu Muntean (Marţi, după Crăciun, Hârtia va fi albastră, Boogie, Furia), alături de 6 scurt metraje remarcabile, printre care absurdul şi comicul Bora Bora, regizat de Bogdan Mirică, Stopover regizat de Ioana Uricariu după un scenariu scris de Cristian Mungiu, cu Monica Bârlădeanu (prezentă şi ea la festivalul de la New York, alături de Bobby Păunescu) în rolul principal, originalul Apele tac, regizat de Anca Miruna Lăzărescu, lung-metraje (printre altele Morgen regizat de Marian Crişan, Mănuşi roşii regizat de Radu Gabrea şi produs de soţia acestuia, actriţa Victoria Cociaş), şi documentare recente (Kapitalism- Reteţa noastră secretă).Titlul festivalului a fost Beyond, organizatorii considerând că în 2011 s-au împlinit 10 de când Noul Cinema Românesc a fost îmbrăţisat şi apreciat, poate mai mult decât oricând în istoria cinematografiei româneşti, de către comunitatea culturală internaţională.

Proiectarea filmului de debut al lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, selectat la Festivalul de Film de la Cannes în 2001, şi considerat primul film din Noul Val cinematografic românesc care a avut un impact internaţional, a fost urmată de o discuţie numită New Romanian Cinema: The Tipping Point, titlu inspirat din cartea lui Malcolm Gladwell, The Tipping Point, în care autorul încearcă să explice de ce şi cum apar momente de schimbare, curente sociale şi culturale, la nivel de masă. Cu alte cuvinte, de ce a avut cinema-ul românesc succes în ultima decadă, mai mult ca înainte, cum s-a întâmplat acest fenomen, şi care este viitorul lui dincolo de aceşti 10 ani? Discuţia a fost moderată de Corina Şuteu şi i-a avut ca invitaţi pe criticul de film Magda Mihăilescu, directorul artistic al Festivalului, Mihai Chirilov, criticul de film al publicaţiei Variety, Jay Weissberg, şi reprezentantul co-organizatorului, Film Society of Lincoln Center, Scott Foundas.

Discuţia s-a învârtit în primul rând în jurul întrebării “de ce?” (de ce tocmai filmul românesc a fost recunoscut şi apreciat ca un Nou Val, şi de ce acum?). Magda Mihăilescu a fost de părere că e un fenomen legat de o generaţie cu un anumit punct de vedere, pentru că regizorii cei mai cunoscuţi ai acestui val aveau toţi 20-30 de ani la momentul Revoluţiei, nu erau nici copii, dar nici oameni care să fi făcut încă compromisuri sau să fi obţinut beneficii de pe urma regimului comunist (cu alte cuvinte, nu aveau nimic de pierdut, doar o mare dorinţă de a spune adevărul şi de a reflecta realitatea românească aşa cum era şi cum este ea), iar filmele lor au fost o reacţie la propaganda, minciunile şi oprimarea ai căror martori au fost ani de zile.

Scott Foundas a adăugat că toate aceste filme s-au remarcat şi printr-un un stil foarte original, extrem de realist, în care nici actorii parcă nu joacă propriu-zis, ci sunt ei înşişi. Criticul de film de la Variety, Jay Weissberg, a venit cu un argument interesant: publicul internaţional este interesat de ceea ce se întâmplă şi s-a petrecut în România, de această ţară învăluită de mister şi de oamenii ei, dar există mai puţine informaţii şi surse de documentare pentru că, dacă ne raportam la literatura rusă (Dostoevski, Cehov, Tolstoi ş.a.m.d.) sau chiar cehă (Vaclav Havel, Milan Kundera, Franz Kafka), operele autorilor români importanţi au fost traduse în număr foarte mic, deci este greu pentru un străin să cunoască România, istoria şi cultura ei prin intermediul literaturii.

Corina Şuteu şi Mihai Chirilov şi-au exprimat scepticismul şi un oarecare pesimism în ceea ce priveşte viitorul cinema-ului românesc, în primul rând pentru că el nu este vizionat, apreciat, sprijinit la el în ţară, unde filmele româneşti nu se află niciodată în topul celor mai vizionate filme, iar majoritatea sălilor de cinema care au mai rămas sunt cele din cadrul mall-urilor. Într-un fel, eu cred că e o reacţie firească a publicului român să aleagă să vizioneze filme prin care să evadeze de realitatea cotidiană, cum a spus Mihai Chirilov, sau de o realitate trecută pe care încearcă să o uite. E normal ca după ce te lupţi cu acea realitate toată ziua să vrei să vezi sau să auzi ceva care te binedispune, ridică, te transportă într-o altă lume, unde uiţi de problemele tale minore dar sâcâitoare. Multe femei cam de vârsta mamei mele, au mărturisit că nu le-a plăcut filmul 4 luni, 3 săptămani, şi 2 zile, primul şi singurul film românesc care a câştigat trofeul suprem- Palme D’Or- la Festivalul de Film de la Cannes, şi chiar au ieşit din sală în timpul proiecţiei, tocmai pentru că pelicula era prea aproape de o realitate pe care ele o trăiseră şi încercaseră să o uite, să o lase în urmă. De altfel, chiar Corina Şuteu a declarat în ultima seară a festivalului, după proiecţia filmului  Hârtia va fi albastră, care surprinde confuzia zilelor Revoluţiei şi conflictele din jurul clădirii Televiziunii Române aşa-zis libere, că a stat la vizionare doar câteva minute, după care nu a mai rezistat să revadă acele momente.

Apoi, s-a discutat mult dacă acest Nou Val sau Nou Cinema Românesc poate fi considerat un fenomen naţional şi colectiv, ceea ce ar cam înseamna ca toţi regizorii acestui aşa-zis val sa fie aruncaţi în aceeaşi oală. Cristi Puiu crede, mai puternic decât ceilalţi, că nu este vorba de un val şi că fiecare regizor român care s-a făcut remarcat în această decadă trebuie văzut ca o entitate în sine, ca un caz individual cu o abordare şi un stil proprii, şi nu ca membru al unui curent.

I-am intrebat în final pe participanţii la masa rotundă cum cred ei că va evolua cinema-ul românesc, în primul rând din punct de vedere al subiectelor abordate de cineaştii români, pentru că pe de o parte ne îndepărtăm ca timp tot mai mult de perioada comunistă, imediat post-comunistă şi de Revoluţie, iar pe de altă parte cred că nu se poate nega faptul că filmele româneşti din ultima decadă care au avut cel mai puternic impact şi au fost cele mai premiate pe plan internaţional au fost legate de aceste momente istorice. Vom vedea oare în viitor filme româneşti cu alte subiecte, poate chiar din alte perioade, realizate atât de regizorii cei mai cunoscuţi ai acestui Nou Cinema Romanesc, dar şi de regizori mai tineri? Care erau copii sau poate nici nu se născuseră în decembrie 1989, când regizorul Radu Muntean a ieşit pe străzi şi aproape a împuşcat un om din greşeală, după cum a mărturisit publicului festivalului? Şi vor avea aceste filme acelaşi impact în afara României?

Sigur că e o întrebare la care nu se poate răspunde decât cu speculaţii, dar toţi invitaţii la masa rotundă s-au declarat optimişti în acest sens – Mihai Chirilov a recunoscut că problema subiectelor care vor fi abordate în viitor de cineaştii români este una dezbătută des în ultimii ani în Romania, dar atât el, cât şi ceilalţi participanţi la discuţie, au ţinut să sublinieze prezenţa la acest festival a unor filme româneşti valoroase care nu au nimic de-a face cu Revoluţia sau comunismul (comedia romantică Bună, ce faci? şi Principii de viaţă, un portret de familie din România contemporană.) Iar criticul de film Magda Mihăilescu a mărturisit că filmele pe care le vom vedea în viitorul apropiat realizate de regizorii de marcă ai ultimului deceniu, inclusiv de Cristian Mungiu, nu sunt legate de perioada comunistă sau de Revoluţie.

Ultima seară a festivalului s-a terminat cu o recepţie la care au participat multe personalităţi din lumea filmului şi teatrului românesc, venite la New York special pentru acest festival, fie din România, fie din alte ţări ori colţuri ale Americii, iar toţi cei prezenţi au discutat (şi s-au pozat) liber. Apropo de întrebarea adresată de mine în cadrul discuţiei New Romanian Cinema: The Tipping Point, regizorul Radu Muntean m-a întrebat la rândul lui în cursul acestei recepţii dacă mai ţin minte ceva din perioada comunistă şi de la Revoluţie. I-am răspuns, ca de fiecare dată când mi se pune această întrebare, că acei primi ani ai vieţii mele, şi acel decembrie ’89, i-am trăit atât de intens şi mi s-au întipărit adânc în memorie, prin detalii atât de vii, încât atunci când mă gândesc la copilul care eram în acei ani şi la evoluţia mea ulterioară, mă simt ca personajul interpretat de Brad Pitt în Strania poveste a lui Benjamin Button, care se naşte bătrân şi întinereşte pe măsură ce trece timpul.

Dacă privesc înapoi la perioada aceea din România, mi se pare că am trait-o prii ochii unui adult care era perfect conştient de gravitatea, izolarea şi nedreptatea care mă înconjura. De atunci, culmea, parcă am devenit mai uşoară, mai puţin încrâncenată, mai copilăroasă… Şi pentru că am vrut neapărat să aflu şi opiniile unui american despre filmele acestui Nou Cinema Românesc, despre subiectele abordate în ele, despre viitorul lui, am stat de vorbă la aceeaşi recepţie şi cu Scott Foundas, reprezentantul la festival al instituţiei co-organizatoare, the Film Society of Lincoln Center. Mi-a declarat că filmul lui preferat proiectat în cadrul festivalului a fost Furia, primul lung-metraj regizat de Radu Muntean în 2002, despre doi tineri cam pierduţi, care datorează bani unui şef al mafiei ţiganilor. În broşura festivalului, pelicula este comparată cu primele filme ale lui Tarantino, datorită amestecului original şi alert de genuri şi tonuri, a personajelor neobişnuite şi imprevizibile, şi a răsturnărilor de situaţie neaşteptate.

I-am spus că tocmai văzusem şi-mi plăcuse mult filmul Drive, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie anul acesta, la Cannes, un film în care Ryan Gosling joacă rolul unui conducător auto taciturn care ziua îşi câştigă existenţa în Los Angeles ca şi cascador în filme, iar noaptea este angajat să conducă maşini misterioase cu personaje dubioase care jefuiesc bănci sau magazine. Printr-o împrejurare neobişnuită şi neaşteptată, ajunge să se implice în această lume interlopă dincolo de rolul lui de conducător auto, şi pe măsură ce află din ce în ce mai multe lucruri îşi dă seama că toţi cei implicaţi sunt angajaţi de câţiva aşa-zişi producători de filme, cărora le-a cam trecut perioada de glorie şi care acum fac bani din afaceri murdare. Pentru a o proteja pe vecina lui de palier (de care este îndrăgostit în felul lui tăcut şi introvertit), şi pe băiatul tinerei femei, al cărui tată este victima acestor personaje dezgustătoare şi moare într-unul dintre jafurile în care ei îl obligă să participe, pentru că le datorează bani, personajul interpretat de Gosling încearca să descopere adevărul, pas cu pas, proces care îl obligă să-i elimine, unul câte unul, pe toţi cei implicaţi în acest joc, până când ajunge la capii cei mari, orchestratori lipsiţi de scrupule a nenumarate crime, şi îi omoară şi pe aceştia, renunţând la toţi banii pe care ei i-i oferiseră, dar conştient că doar astfel el, femeia pe care o iubeşte şi fiul ei, au fost salvaţi şi eliberaţi de frica şi suspiciunea că orice persoană cu care intră în contact ar putea fi un criminal, că ar putea fi toţi trei răpiţi sau omorâţi în orice clipă. Este un film violent, în care însă violenţa, pe care eu de obicei o tolerez cu greu pe ecran, nu m-a deranjat, pentru că prin ea eroul cel bun, cel nepervertit şi necompromis, câştigă, şi îi distruge pe călăii pătaţi de prea mult sânge, chiar dacă rămâne întrebarea – scopul chiar scuză mijloacele? Scott Foundas îmi spune că şi lui i-a plăcut filmul, şi adaugă “mi-aş dori foarte mult să văd un film românesc gen Drive,” în timp ce chelnerii ne anunţă politicos că trebuie să părăsim încăperea, pentru că recepţia s-a terminat.

N-am mai apucat să-l întreb pe Scott Foundas ce a vrut să spună prin ultimele lui cuvinte, dar în drum spre casă afirmaţia sa m-a dus, nu ştiu de ce, cu gândul la cel mai tânăr, dar şi cel mai puţin pomenit regizor al acestui Nou Val, Cristian Nemescu, omorât într-un accident de circulaţie cauzat de neglijenaţa şi nepăsarea unui alt conducător auto, chiar în timp ce edita primul lui lung-metraj, California Dreamin’ (Nesfârşit), care a adus filmului românesc post-comunist una dintre cele mai importante distincţii obţinute de Noul Val, premiul Un Certain Regard, la festivalul de la Cannes din 2007. Este un film plin de suspans, adrenalină, alternări între trecut şi prezent, care se ciocnesc dramatic prin conflictul dintre un tată, şef corupt al gării dintr-o localitate mică, unde încearcă să reţină prin intermediul birocraţiei pe care o controlează, în speranţa vreunui câştig, un tren cu soldaţi americani, pe care îi aşteaptă demult, ca şi părinţii lui, şi care fac parte din trupele NATO care luptă în Iugoslavia în 1999, şi fiica lui, o adolescentă care detestă locul uitat de lume în care trăieşte, şi metodele tatălui ei, în casa căruia se simte captivă. Pentru a se elibera şi a trăi viaţa pe care şi-o doreşte, în locul unde doreşte, fata e nevoită să se răzvrătească împotriva tatălui ei în mod violent, printr-un comportament şocant de brutal din partea unei fiice către tatăl ei; dar o regăsim peste câţiva ani în capitală, scăpată de primitivismul şi provincialismul satului în care s-a născut şi ale tatălui ei, complet schimbată, o studentă zâmbitoare şi senină, curtată timid de tocilarul satului, student şi el acum în acelaşi oraş, nu abuzată de vreun interlop care o obligă să se prostitueze. E un film care-mi trezeşte multe amintiri, pentru că am fost prezentă la festivitatea de la Cannes în cadrul căreia echipa filmului a primit trofeul cu lacrimi, în lipsa curajosului regizor.

Amintiri dulci-amare, la fel ca viaţa, mă gândeam în acea seară de început de decembrie 2011, care ne fac totuşi să sperăm că, deşi nu câştigă fiecare confruntare, binele înfrânge în final răul, că vechiul e inevitabil înlocuit de nou, că e inutil să te opui schimbării, care vreau să cred că poate să însemne un progres, un pas înainte. Sau cu alte cuvinte, cu care Corina Şuteu şi Mihai Chirilov conchid un eseu despre semnificaţia acestui festival care reflectă asupra ultimilor 10 ani de succes ai cinematografiei româneşti, “la urma urmei, orice sfârşit poate fi un nou început…



Citiţi şi

Iepurele negru cu ochi roşii şi mănuşi de catifea

Competiția TIFF 2017: adevăr sau provocare?

Ocolul pământului în 80 de zile de… lux!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,986 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro