Azi e Ziua Mondială a Menopauzei. Avem pe site zeci de articole în care am vorbit deschis încurajând femeile să înțeleagă că menopauza nu pune capăt vieții noastre ca femei, că e doar începutul unei deveniri în cel de-al doilea act al ei. Și, răsfoind internetul după femei care au vorbit public și au scris pentru alte femei, am dat peste textul Taniei Carriere. Atât de mult mi-a plăcut, încât l-am tradus pentru voi. Și cred că știu și de ce mi-a plăcut atât de mult: pentru că Helen Mirren a fost cea care i-a inspirat aceste cuvinte.
© Annie Leibovitz
“Era un moment cât se poate de banal. Stăteam într-un Starbucks, cu o cafea în mână, amânând niște muncă pentru câteva minute de răsfăț vinovat pe Facebook. Derulam mecanic, fără prea multă atenție, prin obișnuitul amestec de animale, citate motivaționale și mesaje de la prieteni.
Și atunci s-a întâmplat. Atunci mi s-a întâmplat această fotografie.
Am încremenit, cu degetul suspendat în aer deasupra ecranului. Eram fascinată. Nu mă puteam opri din privit. Simțeam că am dat peste ceva important. Mă uitam la ea și simțeam… uimire. Nu din cauza frumuseții ei sau a faimei, ci pentru că nu îmi dădusem seama, până în acel moment, că așa poate arăta feminitatea. Autentică. Puternică. Vibrantă. Adevărată. Și cu riduri.
Ceva în mine s-a deschis atunci.
Abia începeam să navighez prin schimbările care vin odată cu vârsta. Trecusem prin patru mărimi de haine în doi ani, în timp ce corpul meu părea să decidă zilnic ce fel de metabolism preferă. Erau ochelarii de citit pe care i-am evitat un an, rezistența fizică tot mai mică (să stau trează după ora unu înseamnă o zi întreagă de recuperare) și garderoba care, aproape fără să-mi dau seama, s-a umplut de tunici și bluze largi, menite să ascundă burta și șoldurile care s-au rotunjit. Am încercat să primesc toate aceste schimbări cu grație și demnitate, dar aș minți dacă aș spune că n-am stat, uneori, pe băncuța din cabina de probă de la Nordstrom, plângând în tăcere în fața unui corp pe care nu-l mai recunoșteam.
Nu vreau să pictez un tablou sumbru. Există și lucruri minunate care vin odată cu vârsta — cum ar fi faptul că nu mai simți nevoia de a cere permisiunea să fii cine ești cu adevărat, că renunți la nevoia de a-i mulțumi pe ceilalți, că ai suficientă independență a spiritului ca să ieși din casă fără machiaj sau picioare epilate și știi exact cum îți place să-ți petreci timpul. Sunt profund recunoscătoare pentru aceste daruri și confortul pe care îl aduc. Nu am respins schimbările vârstei, am înțeles că, odată cu pielea care se lasă, vin și straturi noi de înțelepciune. Doar că îmbătrânirea părea să mă fi aruncat într-un teritoriu necunoscut. Nu știam cum ar trebui să fiu în el.
Eram nedumerită. Aveam o viață frumoasă, împlinită, o carieră minunată, oameni dragi în jurul meu. Dansam, călătoream, citeam, mergeam la teatru. Găteam mese fabuloase și savuram fiecare clipă. Și totuși, simțeam o neliniște. Poate un strop de tristețe? O parte din mine tânjea după vitalitatea pierdută, după acel curaj fără rezerve al tinereții. Mi-era dor de libertatea pe care mi-o dădeam cândva să fiu strălucitoare.
Îmi plăcea atenția pe care o primeam pentru versiunea mea tânără de frumusețe. Nu era nimic spectaculos, dar bifam lista aceea impusă de undeva: subțire, blondă, cu forme „potrivite”, picioare lungi, exuberantă, prietenoasă și plină de posibilități. Eram invitată la mese bune, treceam în fața cozilor, călătoream, lucram mult, mă simțeam văzută. Atenția venea la pachet cu o presiune uriașă — standarde imposibile, echivalența dintre valoare și imaginea din oglindă — dar, oricum, eram văzută. La interviuri, la întâlniri, la petreceri.
Și apoi, aproape peste noapte, am devenit invizibilă. Nu respinsă. Invizibilă.
Nu mai făceam parte din lumea femeilor de treizeci de ani, plate, tonifiate și cu agenda plină de succes. Nu mai întorceam priviri pe stradă. Nu mai eram „sclipirea” dintr-o încăpere.
Și ăsta era necazul. Nu știam cine sunt la această vârstă și nu găseam nicăieri lista care să-mi spună cum arată o femeie puternică, vie și seducătoare de 50+. Țineam în mână vechea listă — și nu mai funcționa. Știam că nu voiam să arăt ca o versiune botoxată de Barbie, dar nici nu voiam energia difuză, resemnată, a unei femei care și-a pierdut vitalitatea.
Unde erau modelele? Unde erau femeile care purtau cu mândrie anii, experiențele, cicatricile, și totuși emanau magnetism? Femeile care trăiau între nimfă și bătrână înțeleaptă, care te lăsau încântată, curioasă, și aveau peste 50 de ani?
Când am văzut fotografia cu Helen Mirren, am rămas pe loc. M-am oprit și m-am uitat. Cu adevărat. Apoi am devenit… invidioasă. Poți să crezi? Invidioasă! Ultima dată când fusesem invidioasă pe cineva mai în vârstă aveam șaisprezece ani și visam să fiu o femeie „matură” de douăzeci și unu. Dar privește-o: stăpână pe spațiul ei, cu o energie care parcă țâșnește din fotografie, cu tatuajul sfidător și decolteul care întoarce pe dos, zâmbind, imaginea femeii cuminți. Ah, ce povești trebuie să aibă de spus! Ce n-aș fi dat să-i torn un pahar de vin – sau, mai bine, un whiskey – și să stăm de vorbă ore întregi.
Nu, nu voiam să fiu ea. Dar, privind-o, mi-am dat seama că eu nu aveam o viziune, un mentor, o idee despre cine vreau să fiu. Am iubit fotografia asta din prima clipă. Și, ciudat, cred că atunci m-am îndrăgostit și de mine însămi. Alegerile vechi pe care societatea mi le oferea pur și simplu nu mai aveau sens. Iar darul vârstei este că, în sfârșit, vezi limpede că n-au avut niciodată. Era timpul să hotărăsc eu cum vor arăta următoarele decenii din viața mea. Mi-am reimaginat femeia care sunt. Am șters lista. Am creat spațiu să pot deveni femeia pe care aș invidia-o.
Și dacă cineva m-ar întreba de unde s-a reaprins sclipirea din privire, cum de picioarele mele de mânză au ieșit din nou la lumină de sub bluzele lungi și cuminți, de unde noua tunsoare și atitudinea ușor senzuală, aș răspunde doar atât: Helen Mirren m-a făcut s-o fac. Și mi-aș turna un pahar de whiskey.”
Mulțumim, Tania!
Pe tine, femeie catchy aflată în actul doi al vieții tale, cine te inspiră, cine îți ține treaz cheful de a trăi tot ce ne așteaptă dincolo de menopauză? 🙂
Citiţi şi
Fibroamele uterine: ce înseamnă diagnosticul și cum îl înțelegi fără să te sperii
Genunchiul nu se „uzează” inevitabil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
