Din sertarul cu portrete
1. Doroteia
Este zis că cine nu are nici o vină, să arunce primul cu piatră. Dacă nu, să tacă pe vecie!
Doroteia este curvă. Nu am spus O curvă, ci curvă pur și simplu. Așa cum eu sunt doctor sau așa cum o directoare de marketing este directoare de marketing. Dacă Doroteia ar avea carte de muncă, exact așa ar scrie pe a doua copertă : de profesie curvă. Doroteia “profesează” într-o benzinărie pe drumul dintre Timișoara și Deva. De fapt acolo are sediul administrativ, pentru că treaba și-o face pe traseu, precum controlorii de bilete la CFR, sau agenții de vânzări. Atunci când prinde câte un Tir turcesc sau bulgăresc, se cheamă că Doroteia muncește în deplasare. În plus contribuie și la creșterea Produslui Intern Brut al României. Uneori pleacă pe traseu și cu șoferi români, doar atunci când este prea frig în stația de benzină, sau când se apropie scadența la rată. Pentru că Doroteia a luat un credit de la o bancă cipriotă, ca să repare casa de chirpici și ca să mai construiască o bucătarie de vară. De unde știu toate astea? Simplu: am luat-o pe Doroteia în mașină.
Treceam de multe ori pe drumul spre Deva. Am remarcat-o pe Doroteia într-o iarnă, în benzinăria în care nu opresc decât șoferii de camioane și țăranii din partea locului, ca să cumpere motorină și ca să bea o cafea la barul stației. Era o iarnă foarte rece. Copacii erau înfloriți cu chiciură, stătea să ningă. Era în preajma Craciunului și eram relaxat. Conduceam încet, așa că am remarcat-o pe Doroteia printre cei trei, patru câini, care populau de obicei stația de benzină. O femeie mai degrabă scundă, nu avea mai mult de un metru șaizeci, cu tot cu tocurile înalte, pe care picioarele ei butucănoase păreau niște dovleci. Purta o fustă de piele, care îi acoperea cu greu fesele mari cât lubenițele și o jachetă, dintr-un material care semăna a blană de leopard și care plesnea, încercând să țină grămadă cei doi sâni imenși, în clisura cărora Doroteia își păstra, la cald, bricheta. Din mers, mi s-a părut că femeia avea o culoare albastră, spre violet, cu siguranță din cauza frigului. Ținea într-o mână o țigară cu care probabil își încălzea degetele. Cu cealaltă mână legăna o poșetă albă. La fel de albă ca și chiciura de pe pomi.
***
O ploaie rece, udă, tristă, plumburie ca o depresie, apăsătoare ca o despărțire, insuporatbilă ca un regret. Miez de noiembrie în Amsterdam. Am venit la un congres de psihiatrie. Viața mea băltește ca apa din canalele astea. Privesc înapoi și toate mâniile posibile mă ajung din urmă. Mă simt epuizat într-un eșec mediocru, lipsit de gloria marilor înfrângeri, refuzat de tragismul propriu oricărei filosofii mesianice. Un om – vai! – atât de mic, cu micile lui frustrări, cu insomniile lui, cu fundăturile emoționale pe care singuratatea le așează viclean în calea oricărui rătăcit prin viață. Un Jivago caricatural, în spatele unor speranțe diluate în anonimat. Ce naiba caut eu în Amsterdam?
Privesc vitrina, cu ploaia curgându-mi pe frunte, pe ceafă, insinuîndu-se peste pleope, pe ochii larg deschiși, apoi spre colțurile gurii și bărbie. Un gust apos, sărat. Femeia stă tolănită pisicește într-un fotoliu roșu. Poartă lenjerie albă. Seamănă cu o reclamă la lenjerie intimă. Este frumoasă. O privesc gol de gânduri, ca pe o copertă de revistă. Mă remarcă și își întoarce capul spre mine. Privirile ni se întâlnesc. Carnea albă, lenjeria albă, un zâmbet incolor. Mă simt obosit, ca o piatră de mormânt. Aș vrea să-mi pun fruntea pe sânii aceia de pe coperta de revistă. Îmi face semn să vin.
***
Intru în benzinărie ca să cumpăr o cutie cu ciocolată Ferrero Rocher pentru fiică-mea și să beau o cafea. Mai am câțiva zeci de kilometri până acasă. Fiică-mea mă așteaptă să împodobim bradul de Crăciun. Este cea mai mare plăcere a anului. Un ritual totemic. Întotdeauna am avut brazi de trei metri. Le tai cu grijă tulpina ca să intre în postament. Apoi punem în vârf îngerașul pe care l-am cumpărat de la Oberamergau, în Bavaria, cu cincizeci de euro. Urmează cordoanele cu beculețe colorate. Întotdeauna trei cordoane . Apoi îmi torn un pahar, întotdeauna de Armagnac și pun un CD cu colinde de crăciun. Întotdeauna cu colinde. Fiică-mea se enervează pentru timpul pierdut cu sticla de Armagnac. Avem câteva cutii pline cu globuri, care trebuie atârnate svant, într-o nebunie de culori studiate ca tușele unui pictor impresionist. Van Gogh aninat de crengile unui brad, într-o sufragerie burgheză. Vrea să terminăm înainte să vină maică-sa. Întotdeauna o așteptăm cu lumina stinsă, într-o tăcere complice. Ea se preface întotdeauna că ne caută și intră în living. Atunci fiică-mea aprinde beculețele. Momentul este magic. Irepetabil. Întotdeauna…
***
Șefu, mergeți la Timișoara? Doroteia este proțăpită în dreptul portierei. Are buzele vinete de frig. Nu ghicesc ce vrea. Nu cred că… Ar fi culmea. Femeia asta este nebună sau ce? Mă lăsați și pe mine în drum, la Orțișoara, e la câțiva kilometri. Vă rog, mă așteaptă copiii. Doroteia nu glumește. Procesez informațiile în viteză. O singură dată am luat pe cineva de pe drum, o bătrână, pe care am lăsat-o în primul sat. Acum este altceva. M-ar putea vedea cineva cu panarama asta.
Urcă, îi zic, dar aruncă țigara. Îi vorbesc cu asprimea unuia care regretă deja slăbiciunea generoasă de care a dat dovadă. Sunt un tip urâcios, dur uneori cu subalternii mei. Nu chiar un Ebeneezer Scrooge, dar destul de posac ca să fac pe oricine să creadă că ceva nu-mi place la mutra lui.
Pornesc spre Timișoara, cu femeia lângă mine. Schimb viteza și simt reflex , ca o senzație de repulsie pulpele vineții ale femeii. Ar fi culmea să creadă că am vreo intenție, alta decât să o duc acasă. Mă simt inconfortabil și îmi fac un plan de ieșire din situația în care m-am băgat inconștient.
Eu sunt Doroteia, îmi spune. Vă mulțumesc că m-ați luat. Soțul meu este bolnav, nu putea să vină după mine și pe jos făceam vreo trei ore. Sunteți un domn.
De unde știi că sunt domn? Ce întrebare prostească mi-a ieșit pe gură, dar mă simt deja mai în siguranță. Păi, se vede după cravată. Numai domnii umblă cu cravăți la gât.
Am deja un noian de informații de prelucrat. Deci o cheamă Doroteia, ceea ce este deja bizar. Mă duce gândul spre Judy Garland și Vrăjitorul din Oz. Este stupid. Cum să te cheme Doroteia, la Orțișoara?
Mama mi-a zis Doroteia – de unde naiba știe la ce mă gândesc? – ca într-un film cu o fetiță care i-a plăcut ei mult de tot cînd era mică. Că cică era cu un vrăjitor și un leu care vorbea și cu o sperietoare de ciori. Da’ copiii din sat a râs de mine că cică Doroteia este nume de vacă. Și-mi striga Doroteia muuu. Da mie nu mi-e rușine cu numele meu.
Încep să mă destind. Doroteia începe să-mi placă. În fond se apropie Crăciunul. Ar trebui să facem fapte bune. Am luat-o pe Maria Magdalena în mașină? Unii oameni nu sunt ceea ce par…
Câți copii ai, Doroteia?
Doi, domnu’. Că eu am vrut patru, da m-am îmbolnăvit la ovare și mi-a zis ca nu mai pot sa fac copii, asa ca la urmă tot e bine, că unii clienti nu vrea să-și puie cauciucul și am avut belele. Și e greu cu banii, că toate costă și mie nu-mi dă decât douzeci pentru un oral , iar românii nici atât că românii sunt niște păduchioși, se uită la bani, da tot îmi dă ceva, țigări mâncare, unu mi-a dat o jucărie care o luase pentru fi-su da se stricase și mi-a dat-o mie, că am dus-o acasă la copii și s-a bucurat de ea. Da e greu, va zic eu, ca dumneavoastră domnii nu știe la restu cum e. Da e greu.
Doroteia oftează. Un iz greu de parfum ieftin se împrăștie în mașină. Dau să deschid geamul dar mă opresc la timp. O să-i fie frig și în plus s-ar putea să se simtă jignită. Înghit în sec. Șoseaua devine alunecoasă. Trebuie să mă concentrez. Doroteia continuă să turuie. Nu mai sunt atent la ce spune.
***
Deschid ușa și intru. Cobor câteva trepte. Mă aflu într-o cămăruța curată, albă. Înăuntru este cald. Femeia a coborât din vitrină și-mi întinde mâna. Gestul mă plesnește în stomac. Mă cheamă Antje Haan. Își spune numele cu naturalețe, simplu. Îi întind mâna și bângui ceva de circumstanță. Îmi strânge mâna cu putere, ca o tovarășă de sindicat. Eu sunt îmbrăcat cu un hanorac maro, o jerpelitură care pare și mai jerpelit așa, ud ca o pânză de cort. Mi-e frig. Privesc în jur și mi se pare că am intrat într-un cabinet medical. O masă, două scaune, un dulap, o chiuvetă într-un colț. Toate albe, ca și lenjeria femeii. La marginea vitrinei, acum acoperită cu o perdea grea, un pat ca o canapea de consultații, acoperit cu un cearșaf alb. Îmi amintesc de dispensarul de la Lunca Cernii și mă încălzesc o clipă la gândul ăsta. Femeia mă ajută să-mi scot haina. O pune pe un umeraș lângă un calorifer. Mă invită să stau jos.
Ce faci în Amsterdam? De unde ești? Întrebările curg firesc, ca o conversație într-un compartiment de tren. Nu am fost niciodată mai stânjenit. Încep să-i povestesc.
Antje mă privește cu condescendență. Sunt medic, sunt român, am venit la un congres de psihiatrie, nu vreau să fumez iarbă. Dacă vreau ceva mai tare? Ce anume, mai tare? Nu, nu vreau, dar poți să-mi dai totuși un fum. Nu am fumat iarbă niciodată. Da am un copil, o fetiță, are câțiva ani, îi place să împodobim împreună pomul de Crăciun. Antje mă ascultă cu atenție. Zâmbește. Îmi povestește despre nepoata ei din Haga. O să-i facă un cadou de Crăciun, nu foarte costisitor, pentru că și ea are nevoie de bani ca să-și plătească studiile. Antje studiază comerțul internațional. În trei ani va termina. Vrea să plece în America de sud. Undeva la soare. Stam amîndoi la masă ca într-un bistrou. Mă simt într-un univers paralel.
Poți să-mi dai o sută de Euro? Vocea femeii mă trezește la realitate. Da, desigur. De fapt de ce am intrat? Vreau să mi-o pun cu o curvă din Amsterdam sau ce? Să mă adăpostesc de ploaie? Să mă ascund de singurătatea mea, între coapsele unei femei dintr-o vitrină cu fotoliu roșu? Face o sută de euro. Caut în portmoneu. Îi dau două sute. Uite ce este Antje, vreau să stau cu tine o oră, vreau să fumăm iarbă, vreau să-mi povestești despre tine și dacă tot este plătit, putem să o și punem, ca să nu crezi că sunt vreun ciudat, sau vreun criminal în serie, mai ales că sunt și psihiatru. Am intrat la tine pentru că mi-era frig, pentru că ploaia asta afurisită era prea grea pentru ipohondriile mele, pentru că lenjeria ta albă era prea albă pe fotoliul ăla roșu. În subsolul ăsta alb, am să opresc timpul, cu două sute de euro. Cumpăr timp de două sute de euro și apoi am să plec mai departe. Iar tu ai să rămâi aici, în lumea ta albă, imaculată, așteptând un alt client, o altă sută de euro. Dar acum, tu și eu suntem doi parteneri care am trecut de la unul la altul două hârtii în valoare de câte o sută de euro, și pălăvrăgim verzi și uscate, în fumul alb și dulceag.
Gândurile mele nespuse. Antje continuă să-mi vorbească despre familia ei, despre florile, despre morile ei de vânt. Brațele ei mi se încolăcesc în jurul gâtului. Lenjeria albă cade pe rând. Plouă în Amsterdam. Un fotoliu roșu, gol, într-o vitrină pustie. În spatele obloanelor închise, familiile olandeze se pregătesc de cină.
***
Culoarea pulpelor Doroteii se schimbă din mov în roz. Am dat căldura la maxim. Începe să ningă. Pornesc ștergătoarele. Va fi zăpadă de Crăciun. În sfârșit! Parcă nu mai are același farmec fără zăpadă.
Soțul tău nu este gelos?, o întreb pe Doroteia.
De ce să fie gelos, domnu? Că îl iubesc. Și avem doi copii împreună, domnu. Și cineva trebuie să aducă bani în casă, că nu-ți dă nimeni pe gratis.
Doroteia iubește! Asta este chiar o veste tulburătoare. De râsu’- plânsu’. Și de ce n-ar iubi? Ce înseamnă iubirea pentru Doroteia? Da’ pentru mine ce înseamnă? Și eu aduc bani acasă. Și noi avem un copil împreună. Doroteia îngheață pentru douăzeci de lei și un pachet de țigări ca să pună pe masă mâncare pentru un handicapat și doi copii. Cu câteva zile în urmă citisem un articol scris de o colegă în revista Tango, despre independența femeilor “independente”. Se lamenta pentru faptul că bărbații nu apreciază la justa valoare femeile independente. Femeile care fac carieră, care au succes în profesie și care în plus mai fac și efortul să fie mame bune și amante de calitate. Nimic despre Doroteia.
Citești Tango, Doroteia?, mă trezesc întrebând
Râdeți de mine domnu? Păi ce, eu am timp ca să citesc? Nu că nu mi-ar place, am mai citit și eu o carte când eram tânără, da asta e pentru doamne și eu nu am timp, că eu muncesc.
Fantastic! Mă simt încălzit de-a dreptul. Doroteia este fascinantă! Femeia asta a citit ceva în viața ei. Mi-o imaginez cu o carte în mână așteptând un șofer de tir turcesc în stația de benzină. De ce nu? Ce are a face una cu alta?
***
La despărțire, Antje mi-a strâns mâna. „Să mă căutați dacă mai veniți în Amsterdam!”. Nu am să mai vin în Amsterdam, Antje. Nu-mi place Rembrandt. Este prea întunecos. Și plouă prea mult. Îți doresc să termini facultatea de comerț și să ajungi manager de succes. Antje își reia locul în fotoliul roșu. Mai are timp pentru un client. Apoi va lua autostrada spre Haga, să-și regăsească nepoțica și florile. Plec spre hotel, printre trecători grăbiți și biciclete fantomatice. Apele negre ale Amstel Canaal. Simt atingerea lenjeriei albe pe vârful degetelor. Mi-e dor de casă.
***
Ajungem la Orțișoara. Ninsoarea s-a transformat în burniță. Mă gândesc îngrijorat la polei. Mai am de mers vreo jumătate de oră până la Timișoara.
Cât să vă dau, domnu’?
Nimic, Antje, pardon, Doroteia.
Poftim?
Am zis nimic. Ai ajuns acasă. Te așteaptă copiii. Redevin urâcios, ascuțit.
Uite ce este Doroteia: vreau să te rog să le iei copiilor din partea mea un cadou de Crăciun. Ține două sute de lei. Și să nu mă refuzi că mă supăr. Sunt pentru copii tăi de la Moș Crăciun. Așa să le spui. Ok?
Doroteia începe să plângă. Naiba să mă ia, cu tâmpeniile mele! Mă mai vede cineva cu asta plângând în mașină! Mă simt mai stânjenit ca niciodată. Ba nu, poate că m-am mai simțit o dată la fel. Îi îndes banii în mână. Hai, du-te acasă, Doroteia. Și sărbători fericite!
Doroteia iese din mașină îndrugând banalități pe care nu le înțeleg. Îmi face cu mâna. Demarez. Doar nu m-o fi văzut cineva! Doamne ferește!
Formez numărul fiică-mi. Ciao tati! Unde ești?
Ajung imediat, sunt la Orțișoara.
Ieeee! Hai mai repede că vine mami și trebuie să facem bradul.
Întotdeauna am fost în drum spre fiica mea. Am impresia că nu am ajuns niciodată la timp. Acasă nu a fost prea des o locație. Poate doar o destinație temporară. Cât mi-e de dor de tine, copile! Și de maică-ta…
Mami este manager la o companie. Muncește douăsprezece ore pe zi. Nu aș putea niciodată să fac ce face ea, sau în ritmul infernal pe care și-l impune. Eu și fiică-mea suntem prea leneși. Așa că o să-i facem o surpriză astăzi. O să împodobim bradul de Crăciun, cu același îngeraș în vârf și cu cordoanele de beculețe colorate. Și seara vom asculta colinde de Crăciun. Aceleași de anul trecut. Mi-e dor de acasă.
Deschid geamul. Mirosul de parfum ieftin al Doroteii este foarte tare. Dar femeia asta care are un tarif de douăzeci de lei, pentru șoferii turci, m-a fascinat. O femeie care duce în spate o familie. Doroteia este curvă pentru că asta este singura meserie pe care o cunoaște.
Dar dacă, în același timp, Doroteia este o sfântă? Orice curvă care a născut și deci este mamă, se purifică prin sfințenie – sunt vorbele unui personaj , Lope de Agguire, un conchistador fioros și cam nebun , personaj într-o carte, Aventură pe Amazon, care m-as impresionat profund.
Sfințenia mamei. Ne datorăm existența unei femei, care știe ce înseamnă iubirea și care nu va putea fi niciodată independentă, indiferent de opiniile din revistele despre doamne de succes, pentru că independența ei ar înseamna orice altceva decât sacrificiu. Bărbații nu știu să se sacrifice pentru altceva decât orgoliul lor. Sau pentru simboluri virtuale. Patrie, credință, ideologie, prostii de astea. Romeo și Julieta este o poveste scrisă pentru amatorii de telenovele, de pe vremea când telenovelele se jucau în teatre pentru târgoveți și meșteșugari. O ficțiune cu iz italian. Doroteia este independentă în sensul libertății pe care și-o asumă pentru a-și hrăni familia. Pentru asta trebuie să fie curvă. Doroteia se sacrifică în fiecare zi, fără să știe. Nu își bate capul cu vorbe ca sacrificiu, libertate, independență. Doroteia nu citește Tango, sau Elle. Câți bărbați sunt în stare să înțeleagă asta? Să mă ia naiba dacă eu înțeleg!
Hei ! Unde sunteți?
Eu și fiică-mea stăm pe întuneric. Ascunși după canapea, Maria ține în mână telecomanda luminilor din brad. Mami se preface că ne caută. Afară s-a întunecat de mult. În casă este cald. Se simte un miros vag de Armagnac și de cetină de brad. Miroase a Crăciun. Simt mîna lui Antje strângându-mi mâna. Cu putere, ca un prieten pe care îl cunosc de multă vreme. Ascuns după canapea, pe întuneric, mă simt în siguranță, ca într-o bulă atemporală. Drumul spre Oz, minunatul drum spre Oz, este presărat cu întâmplări și cu arătări ciudate. Sperietori de ciori, oameni de tinichea, împreună. Slăbiciuni omenești pe o corabie spre niciunde.
Luminile bradului explodează într-un curcubeu. Am ajuns acasă.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
„Un an în Provence” de Peter Mayle — oda vieții care se gustă pe îndelete
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
