Dragostea e un pumn de alune

Crisia Miroiu

10 June 2014

crisiaEra spre sfârșitul anului școlar. Clasa a III-a, cred. Una din puținele după-amieze în care putusem să ies afară să mă joc. Mă jucasem cu pisicile lui Costel, vecinul de la parter. Costel și nevastă-sa stateau pe balcon și râdeau. Curând după aceea au vândut apartamentul, s-au mutat la țară, pisicile s-au pierdut. Dar în seara aia erau toți pe balcon: Costel, nevastă-sa, motănetele, pisica-mamă, sora pisicii-mamă, și vreo patru-cinci pisicoi pe care îi trăgeam de coadă în neștire, mai știu eu de-a ce visând.

Mi s-a făcut sete. Am intrat în casă și am văzut-o pe bunică-mea servindu-se tacticos dintr-o pungă de alune alături de bunică-meu. Știam punga. Maică-mea i-o dăduse cadou de Sfinții Constantin și Elena, singurul cadou în ani de zile, după cum tot repeta. Nu îndrăznisem să o deschid. Nu era punga mea. Greșeala ar fi fost de neiertat. Dar acum o deschisese ea. Mi-am înghițit țipătul de bucurie, am rămas lângă ușă și am spus așa cum fusesem învățată: „Mami, te rog frumos, săru-mâna, dă-mi și mie un pumn de alune!”

alune

Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut să tac. Să mă prefac că nu am văzut nimic. Să mă strecor înapoi. Și să pândesc momentul în care aș fi putut să iau câteva alune din punga desfăcută, nepăzită. Așa cum am făcut apoi de multe ori. Așa cum mă mai suprind încă făcând, deși nu mai e demult nimeni să mă oprească. Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut că, din punga de alune, singurul cadou de la fiică-sa în ani, bunică-mea nu îmi va da niciodată un pumn. Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut că în privirea ei nu era altceva decât ură, și aș fi fugit cât m-ar fi ținut picioarele.

Dar, în prostia mea, am rămas lângă ușă, cu mâinile la spate, cerșind un pumn de alune. „Vrei alune? Hai că-ți dau eu alune! O pungă de alune mi-a dat maică-ta că te-am crescut și te-am șters la c*r atâția ani de zile, și tu vrei alune?!?” scuipă bunică-mea înspre mine. „Hai! Hai, că-ți dau eu alune!” Am crezut că o să mă bată. Dar ce avea bunică-mea în minte era pur și simplu mai crud de atât.

Mi-a propus să ne jucăm: ea ascunde alunele, eu le caut. Dacă le găsesc, sunt ale mele. Ne-am jucat câteva ore. Ea ascundea alunele, eu le găseam, ea mi le lua cu forța din mână, singură sau cu ajutorul lui bunică-meu, și le ascundea din nou. Și tot așa. Spre miezul nopții, epuizată, am renunțat. Am căzut la pământ, plângând convulsiv. De furie, de neputință, de deznădejde. Am plâns până nu am mai putut plânge, fizic vorbind, până plânsul mi s-a transformat în tuse, până am început să tremur spasmodic, din ce în ce mai tare. Atunci m-au ajutat să merg în pat, mi-au luat temperatura și mi-au pus comprese. În zilele următoare, am avut febră constant peste 40 de grade. Apoi am început să îmi revin.

Am izbucnit în lacrimi de două ori până am reușit să termin rândurile de mai sus. De câte ori îmi vine în minte seara aia, încep să plâng. Uneori, mi se insinuează tăcut în minte, nici nu o bănuiesc că-i acolo, beau un pahar de vin cu prietenele, rătăcesc printr-o galerie de artă, alerg după un tren. Și dintr-o dată îmi trece prin fața ochilor, mă izbește în plex, mi se aruncă sinucigașă în poală, îmi spune din nou povestea cruzimii bătrânei ăleia. Și eu plâng. Ca toanta.

Nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc cum ar fi fost viața mea cu pumnul de alune din seara aceea. E prea dureros să cuprind cu mintea un trecut în care aș fi fost un copil iubit, un copil dorit. Nu a fost nici primul, nici ultimul pumn de alune pe care nu l-am primit. Pumnul ăla a fost unul dintre cele care mi s-ar fi cuvenit. Și ăsta a fost un lucru pe care l-am înțeles cu greu: să mă iubesc și să mă respect în ciuda tuturor neiubirilor, umilințelor, respingerilor.

Lipsa pumnului nu m-a făcut niciodată să nu-l mai caut, să nu-l mai cer, să nu-l mai pândesc, să nu-l mai iau. M-a învățat însă unde să-l caut, cum să-l cer, cât să-l pândesc, când să-l iau. Și să-l apreciez cât de mult când cineva mi-l întinde, fără să-l fi căutat, fără să-l fi cerut, fără să-l fi pândit, fără să fi întins mâna să-l iau.

Dragostea e un pumn de alune. Întotdeauna ni se cuvine. Și întotdeauna e un miracol.



Citiţi şi

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Nu se moare din dor

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,922 views

Your tuppence

  1. Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri? (W24 2014) | refresh.ro / 16 June 2014 12:43

    […] Dragostea e un pumn de alune – catchy.ro125 shares 51 comments 658 likes 2 tw. trackbacks 190 tw. followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. julien / 13 June 2014 9:25

    Pe vremea lu Ceasca a facut rost tata de banane , vine vecina cu copilul de vreo 10 ani la noi. Tata il imbie “ia o banana” se uita la masa ce se uita urat, copilul zice “Nu multumesc” tata insista copilul nu si nu ,la sfarsit il intreba “Nu iti plac bananele ” copilul ” O doamne”

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  3. cat / 11 June 2014 16:53

    Te-am simtit si eu pana in “sertarasul secret” unde tin amintiri ca ale tale.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  4. Lili / 10 June 2014 23:58

    Mi-ai rupt sufletul… Numai cine n-a trait, nu stie…

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
    Reply
  5. laura / 10 June 2014 21:10

    Ma bucur din tot ce am mai bun in mine ca ai reusit sa scrii si sa povestesti asta… pesemne ca ai inceput sa te vindeci. Ranile nu se duc niciodata dar pot fi alinate…mi-e greu sa cred ca se poate relationa la modul asta cu oricine , indiferent de varsta …daramite cu un copil! Copiii sunt minuni pe care le primim si in nici un caz nu ne apartin…http://ganduri-daruite.blogspot.ro/2012/02/dac-ati-da-timpul-inapoi-ce-ati-alege.html
    http://ganduri-daruite.blogspot.ro/2012/01/farama-de-dumnezeu.html

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  6. Andi V. / 10 June 2014 16:51

    Mi-a amintit de povestea spusa de bunicul meu despre vecinii sai. Acestia, cand taiau o gaina, isi dadeau copiii afara din casa, “la joaca”, pentru a putea devora in liniste mancarea. Cand bunicul meu le-a batut obrazul, i-au replicat tafnosi “Cine ii creste pe ei? Cine trebuie sa aiba putere ca sa-i creasca?”.
    E o poveste trista dar dincolo de ea e un mesaj inca si mai trist. Mintea umana poate sa rationalizeze, sa justifice orice fapta, oricat de rea.
    Las-o in spate. Bunica ta a fost mai greu pedepsita decat a aflat-o vreodata: prin imaginea pe care i-ai purtat-o din acea zi incolo.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 0
    Reply
  7. Violeta / 10 June 2014 16:48

    Draga mea,mi-e greu sa comentez!Doar atat pot sa spun:ma pasioneaza psihologia si, de aceea, ma uit deseori la documentare despre criminali in serie…sunt multi printre ei,pe care i-am inteles si mi-a fost mila de ei…sunt parinti si bunici,care formeaza criminali in serie…

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  8. Andreea / 10 June 2014 16:42

    Doamne, ce ingrozitor! As spune ca imi pare rau ca ai trecut prin asta, desi suna foarte lamentabil, insa pe de alta parte e un episod din care poti invata anumite lucruri. Cum ar fi concluzia frumoasa si fireasca de mai sus.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  9. Roxana Dragoste / 10 June 2014 16:33

    Astazi se implineste fix un an de cand a murit mama mea. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca!
    Ma regasesc in povestea ta, in locul bunicii fiind chiar mama mea.
    Nu are nicio relevanta cine e sau cine a fost pentru ca tot o poveste e. A fost si nu mai e. Nici ea, nici povestea, nici cana cu lapte pe care mi-a refuzat-o mie sau copanul de pui. In mod ironic, in prezent, eu sunt vegan, nu consum nici lapte, nici copane de pui… 🙂
    Daca am invatat ceva intre timp este ca nu asta ma defineste pe mine acum, dragostea de care am fost privata atunci, ci ceea ce decid eu sa fac cu mine in prezent.
    Ele/ei au facut asa cum le-a dictat constiinta lor de atunci si nu are nicio legatura cu noi. Atat au putut. Mi-e mila de disperarea cu care tineau sa-si dovedeasca ca detin controlul. Pentru ca … chiar nu conteaza. Au proiectat asupra noasta ceea ce erau ele/ei si nu noi ne-am atras asta.

    Suntem minunate si fara pumnul ala de alune!

    Cum spuneam: Dumnezeu s-o ierte! Eu am iertat-o de mult…

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 26 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro