Ceva din adâncul meu îmi spune că am nevoie să fac pace cu mine. Nu mă simt bine cu mine, cu viața mea. Sunt lucruri pe care le-am trăit și care mă tulbură și astăzi. Știu că am nevoie de un terapeut, dar, deocamdată, sunt experiențe pe care îmi e greu să mi le mărturisesc chiar mie, darămite unui străin. Ascult tot felul de podcasturi despre dezvoltare personală, traume și frici. Simt că mă ajută să mă înțeleg mai bine, să coexist mai blând cu mine. Încet, poate chiar prea încet, am învățat să-mi ascult sufletul prin propriul corp.
Marie Trintignant, foto: Frédéric Meylan, Uzès, sudul Franței, 1996
Prima dată când l-am auzit, a fost nevoie să țipe. Eram complet surdă la mine însămi, iar el a urlat cât a putut. Strigătul lui s-a materializat într-un nodul la sânul stâng. L-am descoperit acum zece ani, în ziua în care mi-am înmormântat mama.
Stăteam sub dușul fierbinte și încercam să alung imaginile din ziua aceea. Speram ca apa să mă spele de suferința grea, aproape grotescă, pe care o simțeam. Flashuri dureroase îmi răsăreau încontinuu în minte. Revedeam momentul în care am sărutat-o pentru ultima dată. Sicriul era jos, lângă cavou. M-am lăsat în genunchi și i-am atins obrazul. Era moale și fin. Era atât de frumoasă și senină. Părea vie. Purta cerceii ei favoriți, cu perluțe albe. Eu o machiasem. I-am dat un ruj discret și un strop de fard verde, ca să se asorteze cu costumul din două piese și cu pălărioara din fetru. Pielea ei întinsă, curată, nu avusese niciodată nevoie de fond de ten, așa că nu am folosit nici atunci.
I-am sărutat buzele. Erau moi și puțin reci. Nu atât de reci cât mă așteptasem. Lacrimile mele îi cădeau pe față. Instinctiv, am șters una care îi aluneca pe obraz. Pe celelalte le-am lăsat acolo, să le ia cu ea.
Când au coborât-o în cavoul rece, lângă mama ei — femeia care nu o iubise niciodată — am simțit cum ceva se prăbușește în mine. Aveam impulsul nebun să mă duc după ea, s-o scot de acolo.
Apa dușului îmi purta lacrimile în jos pe corp. Curgeau necontrolat, tăcute. Mi-au venit în minte mâinile ei, cum îmi mângâiau părul și fața când îmi cuibăream capul în poala ei. Îi auzeam vocea în gând: „Fetița mea, floricica mea.”
Apoi s-a întâmplat ceva. Am văzut-o cu coada ochiului. Trecea încet, cu pas hotărât, prin baia mea. Știam că ea este. Simțeam că ea este. Nu mi-era frică. Am rămas nemișcată până s-a dus.
Dacă mi-ar fi povestit altcineva așa ceva, probabil nici eu n-aș fi crezut. Mintea mea rațională ar fi căutat explicații: oboseală, dor, halucinație. Dar liniștea care m-a cuprins după ce a dispărut n-o voi uita niciodată. O pace adâncă, ca și cum înțelegeam dintr-o dată că era pe drumul ei. Siguranța cu care mergea, parcă știind exact unde trebuie să ajungă, m-a făcut să cred că nu a fost o plăsmuire a minții mele suferinde. Mai mult nu știu și nici nu vreau să explic.
Cert e că m-am liniștit complet. Tristețea rămăsese, dar suferința parcă se topise. Odată cu liniștea aceea a venit o stare ciudată de conștiență. Îmi priveam degetele ca și cum le vedeam pentru prima dată. Până atunci eram pe modul „zombi”, blocată în rolul de mamă perfectă și soție impecabilă. Atunci am realizat că nu trăiam pentru mine. Că nu-mi era bine. Că viața nu așteaptă.
Mi-am turnat gel de duș în palme și, în timp ce întindeam spuma pe piele, l-am simțit. Un bob de fasole, pe sân, spre brațul stâng. L-am prins între degete, l-am plimbat stânga-dreapta. Îl simțeam străin. Aș fi vrut să-l smulg și să-l arunc pe scurgere.
Zilele treceau și nodulul rămânea acolo. O voce interioară îmi spunea neîncetat: „Trebuie să faci un control!” Am tot amânat. Aveam sentimentul că, dacă merg, nu va mai exista cale de întoarcere. Și așa a fost.
A urmat chin. Suferință. Durere. Furia mută. Lacrimi în interior și în exterior. Dar, în tot acel timp, nu m-am gândit nicio secundă că voi muri. Eram convinsă că este doar o încercare pe care o voi trece. Și am trecut.
O femeie caldă, care supraviețuise cancerului, mi-a spus după operație: „Stai liniștită. Ai să vezi că, în timp, cancerul e cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat.”
Am privit-o chiorâș. M-am gândit că are nevoie urgentă de o cămașă de forță.
Astăzi, partea de operații, chimioterapie, radioterapie, medicamente și analize e pistol cu apă pe lângă munca pe care o fac cu mine. Să mă redescopăr, să mă bucur, să mă apreciez și să mă iert este cea mai grea provocare din viața mea. Dar nu mă las. În fiecare zi îmi iau timp să mă ascult. Să fiu în contact cu bucățica aceea de Dumnezeu din mine. Să râd. Să ascult muzică. Să mă bucur de ceea ce primesc.
Scrisul mă ajută. Aici îmi pun sufletul pe tavă. Scriu pentru mine. Este forma mea de terapie. Aici pot fi cum simt. Încerc să fiu sinceră, să mă accept fără să mă judec, să mă port blând. Uneori îmi reușește, alteori nu. Dar, indiferent de zi, mă simt vie. Simt că mă apropii tot mai mult de sufletul meu.
Guest post by Azaleea (povestea ei)
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mulțumirea, recunoștința și speranța. Trei ancore psihologice la sfârșit de an
Fața nevăzută a meseriei de profesor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
