Iuliana s-a căsătorit la 32 de ani. A așteptat virgină bărbatul care să merite să îi rupă himenul. Iuliana știa ce este himen pentru că era cadru medical. A făcut școala de asistente, a încercat de patru ori la facultate dar nu a intrat. Las că e bine și asistentă. Toți medicii vroiau să îi intre în chiloți – așa povestește acum Iuliana. Voiau, dar ea nu îi lăsa pentru că mama ei îi spusese clar: ”Ai grijă Iuliano, că după ce te au, bărbații te dau la cur.”
Iuliana este vulgară.
Acea vulgaritate de cadru medical care e obișnuit să se miște lejer în morga trupurilor vii. Corpuri calde încă dar, altfel, la fel de moarte ca cele de la frigider. Goale, nătânge, ghemuri de funcții legate în serie, ajunse la spital când unul dintre becuri s-a ars, ca la o instalație de brad. Cum stați cu funcția respiratorie? Dar cu cea locomotorie? Dar cu cea reproducătoare?
Iuliana stătea prost la funcția reproducătoare. Dacă până la 32 de ani nu lăsase niciun medic să îi intre în chiloți, ovulele fuseseră expulzate nefecundate. Ovul după ovul, ovul după ovul, niciunuia nu apucase să-i crească mânuțe care, peste 30 de ani, să prindă de toartă cănuța cu apă pe care să o aducă la patul mamei.
Funcția reproducătoare – a constatat Iuliana după un raționament solid – este strâns legată de funcția iubitoare. Adică de fițele și hachițele inimii care, în cazul ei, era de piatră.
La 32 de ani, după ce își văzu surorile – chiar și pe cea mai mică decât ea – cu copii, după ce își văzu mama întristată de sărăcia pântecului ei, Iuliana decise că e cazul să se mărite.
Soțul, un domn cu 20 de ani mai mare, bețiv, curvar, barbugiu, a luat-o de lângă medicii care vroiau să îi intre în chiloți, i-a rupt himenul și i-a făcut repede un copil.
Apoi a început să îi facă hematoame și echimoze. Pe șolduri, brațe, picioare, gât și față. Dar pe unde nu i-a făcut hematoame și echimoze?
”Așa e viața” – declară filozofic Iuliana – privindu-și vânătăile de pe încheietură. Soțul s-a supărat și a strâns-o puternic atunci când ea a spus că nu îi dă voie să își mai toarne încă o țuică.
”Așa e viața, dar uite că am ajuns, 30 de ani mai târziu, să am o casă, un cămin, o familie, cel mai important lucru în viață. Iar tu, Raluca, tu ce faci? Îți tragi viața prin cur. Pune mâna și căsătorește-te și fă copii. Intră în rând cu lumea.”
În rând cu lumea. Căsătorită. Înmulțită. Cu o căniță de apă la bătrânețe oferită. Cu vânătăi pe încheietură. Realizată.
”O să suferi dacă nu faci copil” spune profetic Iuliana. Mâna – aia cu echimoze – tremură pe ibricul din care toarnă cafea în cești. ”Cine o să aibă grijă de tine?”
Matrix.
Fac copil, îl expulzez din pântece în viitor, îi setez GPS-ul și-l pun să mă aștepte cu pastilele de tratare a osteoporozei peste 30 de ani, lângă pat.
”L-ai iubit?”
Iuliana tresare și ibricul varsă cafeaua pe lângă cană.
”Pe cine, Doamne iartă-mă?”
”Pe tatăl copilului.”
”Ce contează?”
E atâta tristețe în întrebarea asta, tristețe de orb care scoate limba încercând să simtă în picăturile de ploaie albastrul-vânăt al cerului.
Iuliana știe: Dragostea nu are a face cu viața. Lumea este un lagăr tăiat în coasta unei pietre care se rostogolește cu 30 de kilometri pe secundă în jurul soarelui. Cum să nu-ți zboare zâmbetul de pe față la viteza asta?
Lumea este un loc aglomerat, cu reguli stricte, niște străzi drepte croite de un urbanist german. Intri pe strada pe care găsești un bărbat potent, o iei la dreapta, pe cea care zice că faci unu, hai doi, copii. O cotești pe bulevardul tăcerii atunci când soțul te bate și ieși în piața plină de bătrâne cu artrite și echimoze, piața care se cheamă ”Nu regret nimic, a meritat să o/îl fac pe Mirela/Andreea/Mircea/Ilie”.
Lumea nu este făcută, Raluco, așa cum crezi tu. Fă dracului un copil și intră în rând cu lumea. Nu mai fi vagaboandă, nu te mai teme, nu te mai opune, nu încerca să cauți iubirea. Când lumea aleargă în jurul soarelui cu peste 100.000 de kilometri pe oră, ca să fim exacți cu 107.826,048 kilometri într-o oră, iubirea zboară pe geam ca un șervețel uitat pe bordul mașinii, când o calci cu 120 la oră pe autostradă.
Iuliana nu a iubit niciodată și și-a construit din mitocondrii și gene, ovul și spermă de bătăuș-barbugiu, un chelner-infirmier care să o ajute la bătrânețe.
Eu am iubit mereu și nu am reușit să pun deoparte material genetic pentru bătrânețe. Poate am greșit și, așa cum spune Iuliana, bărbații m-au dat la cur.
Mă uit la Iuliana, fără nicio urmă de invidie. Am scris odată, demult, pe un caiet, o observație despre părinți. Ziceam așa: părinții sunt făpturi confuze. Niciodată nu știu unde încep și unde se termină. Se-ntind ca niște pete de vopsea peste tapițeria care strânge viețile odraslelor lor.
Au două, trei, cinci vieți, în funcție de câte ovule fecundează.
Eu am numai una. O viață.
A mea.
Sărăcie.
”Ralucooo, ascultă-mă, fă un copil și intră în rând cu lumea.”
Iuliana are cearcăne și băiatul ei nu vorbește cu ea. Dar Iuliana nu se dă bătută. A respectat regulile, a îndurat ororile, a cărat crucile.
“De ce îți târăști piciorul?”
”Eee, am pitit whiskey-ul de el și m-a lovit nemernicul cu mătura peste gleznă. Lasă-mă pe mine, zi mai bine când joc și eu la nunta ta?”
Glezne tumefiate și idei fixe.
La viteza cu care ne învârtim în jurul soarelui, avem nevoie de idei fixe ca să putem să ne ținem în picioare.
Citiţi şi
Dinții strâmbi nu mai sunt strâmbi pe viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
