Ea de mică s-a simţit atrasă de un anume fel de linişte şi de frumuseţe pe care le-a descoperit în biserică. Mama ei o duce la slujbă duminică şi-i plăcea să-şi plimbe ochii peste icoane şi să asculte cântece şi vorbe pe care nu le înţelegea, dar care îi făceau mult bine. Anii au trecut, cam şaptesprezece, când într-o zi de după Paşti – îşi aduce foarte bine minte, zi foarte caldă – şi-a pus într-o valijoară câteva haine şi câteva cărţi la care ţinea. La opt kilometri se află o mănăstire.
– Mamă, tată, am hotărât să plec la mănăstire , am vorbit şi cu părintele…
Tatăl ei a rămas cu gura căscată, iar mama s-a făcut roşie la faţă.
– Nu i-ai spus nimic, femeie?
– Nuu… nu ştiam cum să-i spun…
– Să-mi spună ce?
– Uite ce este, a luat cuvântul tatăl, eşti bună de măritat şi azi va veni prietenul meu cu feciorul, deja am vorbit să vă luaţi.
Ea a simţit o durere puternică în inimă, o împunsătură aproape de nesuportat. Aşa a fost. După amiază s-au prezentat tatăl şi fiul, un fiu foarte frumos de altfel… şi-şi aminteşte foarte bine că în seara aceea a plouat năpraznic, cu grindină.
După patruzeci de ani, pe ceas, soţul ei a murit după o lungă şi chinuitoare boală. Cu ultimele puteri, i-a spus totuşi: „te-am bătut şi ai stat, te-am alungat şi te-ai dus, te-am chemat înapoi şi te-ai întors, te-am înşelat şi ai tăcut, ai muncit şi nu te-ai plâns de oboseală, mereu am gândit că eşti o femeie proastă, dar tu eşti o femeie bună, iartă-mă!”.
Şi ea l-a iertat. L-a îngropat creştineşte şi i-a făcut toate pomenile. Copiii – doi băieţi, bărbaţi în toată firea – au venit tocmai din Australia ca să-şi ducă tatăl, un tată rău, violent, neiubitor, pe ultimul drum. „Mamă, te luăm cu noi, aici nu vrem să mai punem piciorul!”. Ea i-a privit cu multă dragoste, dar le-a răspuns că nu, că ea are alt plan cu viaţa ei. În sfârşit, putea pleca la mănăstire!
Tot într-o zi de după Paşti, s-a pornit la drum, pe jos, cu capra ei – căci avea o capră la care ţinea ca la ochii din cap. A lăsat în casă o nepoată cu copii, care nu aveau unde sta, a vorbit deja cu stareţa care o aştepta. Ziua foarte, foarte frumoasă, cu cer senin şi soare sclipitor, inima ei foarte fericită, în sfârşit, visul ei se va împlini.
Pe drum mergând cu capra şi cu gândurile ei, auzi un tunet puternic. Doar n-o să plouă, păcatele mele, din cerul ăsta aşa senin. Apoi fulger şi tunet iară şi se porni ploaia, una furioasă. În preajmă, o singură casă şi a bătut în poartă.
Omul care i-a deschis era un bărbat de puţin peste şaizeci de ani, rămas destul de uimit în faţa unei femei însoţite de o capră. Vă rog să o adăpostiţi, îl rugă ea, până trece ploaia, o fi una de vară… să mă iertaţi de deranj! Poftiţi, poftiţi în casă, îi spuse el şi-i făcu drum către camera mare. Doi copii, un băieţel şi o fetiţă îşi făceau cuminţi temele la o masă. Ea a simţit imediat că în această casă lipseşte mâna de femeie şi avea dreptate. El rămăsese văduv foarte tânăr, avea un singur băiat plecat acum în Italia la muncă, văduv şi el, tatăl acestori doi copilaşi. A mai încercat să-şi refacă viaţa cu câte cineva, cu două femei, dar amândouă au plecat. „Eşti prea tăcut, Dumitre, mă plictisesc de moarte cu tine, sunt femeie de viaţă eu şi nu de moarte!”. „Prea multă gălăgie şi muncă la ţară, Dumitre! Nu-i de mine!”. Şi duse au fost, iar el a hotărât că nu are noroc la femei. Şi nici că a mai încercat…
Aşa că, în faţa acestei femei ciudate, nu prea ştia cum să se comporte. I-a oferit totuşi un scaun şi a întrebat-o dacă vrea un pahar cu apă, iar ea a mulţumit, da, voia un pahar cu apă, îi era cu adevărat foarte sete. Iar ploaia cădea furioasă. Spre seară, el s-a dus în bucătărie să pregătească ceva de mâncare, iar ea l-a urmat, să-l ajute.
Povestitorul nu ştie exact ce şi-au spus şi ce nu şi-au spus aceşti doi necunoscuţi în bucătărie, dar ştie că a fost o masă pe cinste. Băieţelul şi fetiţa erau încântaţi – bunicule, nu am mâncat de mult aşa bunătăţi, saru’ mâna pentru masă!
– Puteţi rămâne peste noapte, avem cameră de oaspeţi… a spus el, iar copiii au bătut din palme, da, da, rămâneţi până mâine! Iar ea a rămas peste noapte. Dimineaţa s-a trezit devreme, a pregătit micul dejun, copiii pentru şcoală şi s-a apucat de curăţenie. Nu suporta să vadă lucruri în dezordine, geamuri murdare …apoi, pusă casa la punct, va pleca. El tot intra şi ieşea din casă aşa… fără rost… uimit.
***
Este vremea Crăciunului acum. Copilaşii au pregătit brăduţul, iar ea, de două zile, nu iese din bucătărie. El a tăiat lemne din belşug ca să fie cald şi bine în casă şi a fost la oraş cu lista lungă de cumpărături, lista făcută minuţios de ea. Este aşteptat şi băiatul din Italia, care la vreme de seară intră pe poartă şi nu e singur, ci cu o femeie însărcinată şi cu un copil .
– Tată, ea este Doina, am cunoscut-o în Italia şi are un copil, îl aşteptăm acum pe al nostru…
Băieţelul şi fetiţa apăruţi în prag fac un pas înapoi, iar ea îi strânge în braţe.
– Şi tu dai aşa veşti fără să-ţi pregăteşti copiii? Nu vezi că s-au speriat?
– Dar dumneavostră cine sunteţi, doamnă?
– Ea este bunica noastră adoptivă, țipară în cor copiii.
Toată lumea intră în casă şi în jurul bradului, la cald şi la masa plină cu bunătăţi sufletele se liniştesc. Şi nu numai pentru că e Crăciunul, ci pentru că, pur şi simplu, a sosit momentul să se liniştească.
Mă veţi întreba de capră… ei bine, şi ea şi-a găsit rostul!
The end.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
