Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ele nu ar fi făcut una sau alta nici în ruptul capului

19 February 2018

Ohara DonovetskyMă pregăteam să ies pe ușă, mă grăbeam să-i spun bunicii La revedere, iar ea se oprea din ce făcea, mă studia rapid, în timp ce eu mă fâțâiam în fața ei, mă învârteam să mă vadă din toate părțile… Mă întreba apoi, vag nemulțumită, chiar dacă zâmbind: Pălăria și mănușile…?

Mă întreba asta invariabil, cel puțin eu așa îmi amintesc, imaginii bunicii s-a lipit în capul meu de întrebarea asta, deși niciodată nu am plecat de-acasă să mă întâlnesc cu prietenii sau cu…, mă rog, cu mănuși și pălărie. Cel puțin nu în adolescență.

Am moștenit vreo zece perechi de mănuși (de ață, de dantelă, de mătase, de piele, de mohair etc., albe, ivoire, negre, transparente, mate etc) de la bunica (trecute întâi prin a fi ale mamei), dar și un manșon, o duzină de pălării, vreo cinzeci de șaluri și eșarfe și vreo sută de batiste (de mătase, de in, de bumbac, de batiste, cu broderie, cu dantelă, cu monogramă etc). Nu am purtat nimic din toate astea în adolescență, mi se părea caraghios, nu înțelegeam de ce mă tot întreabă când plec de-acasă așa ceva când știe prea bine că n-o fac. De altfel, așa am învățat că există nu numai șaluri, dar și eșarfe, baticuri, etole sau cape, precum și broboade (e o mare diferență între toate astea, eheee), după cum am învățat că există culori sau nuanțe ca bej, crem, grej, gris-souris etc. În adolescență le ignoram cu desăvârșire, nu erau importante, cum să fie când Dumnezeu a murit sau când ești Pe culmile disperării sau când Nothing else matters?

În timp, am început să înțeleg de ce e bine să ai un șal sau o eșarfă la tine (sau măcar în geantă, nu știi niciodată), o sticlă mică de apă și un parfum cât de mic…, astea erau celelalte obiecte fără de care nu trebuia să pleci niciodată din casă, după părerea bunicii. Mă întreb ce-am făcut cu toate acestea, cui le-am dat și cum le-am împrăștiat, pentru că nu mai am aproape nimic din ele, de-abia dacă am salvat șiragul de mătănii și vreo câteva bijuterii… Dintre batiste nu mai am niciuna, ce-oi fi făcut cu ele?

femeie pălărie

Am crescut auzind mai tot timpul că nu trebuie să vorbesc tare și nici pe înalte, că nu trebuie să întrerup pe cineva când vorbește, că nu trebuie să insist (ca prostu’), că trebuie să-mi respect promisiunile (întotdeauna, dar întotdeauna), dar și că nu te culci până nu te speli pe față și nu cremuiești (ăsta era cuvântul cremuiești, da), după cum nu ieși niciodată nepieptănată din casă  (ei, cum, nici măcar până la colț? nu, nici măcar până la colț) și nici fără cercei (să nu ai urechile chele), să ai întotdeauna tălpile și călcâiele curate (păi, cum altfel?). Apoi vin poveștile mamei, Nu purta niciodată un inel pe degetul mijlociu (avea și o explicație pentru asta, iar eu mă uitam la ea ca la nebuni), Să ai lenjeria im-pe-ca-bi-lă (o, daa), Nu-ți vopsi părul mai închis decât e din născare (am făcut-o, m-am vopsit și albastru, și mov și verde, nu numai negru), Nu te băga în discuții începute înainte de venirea ta, Prezintă-te întotdeauna, Nu te certa, mai bine tratează cu indiferență

Se adăugau unele de-a dreptul neverosimile: Să nu folosesc apelativul fată…, să nu pun mâna la gură niciodată când vorbesc sau râd (e semn de proastă creștere), să nu spun niciodată jur… (e de prost gust). Aa, și nu vorbi peste umăr sau din altă cameră, era să uit, și-ncă una (care acum îmi place foarte mult, dar pe atunci nu prea pricepeam ce rost ar avea): Să nu uiți să râzi sau să zâmbești.

… Le-am încălcat pe toate în copilărie și adolescență. Deci, să ne-nțelegem, nu una sau două, ci pe toate.

Îmi amintesc dezaprobarea mamei când mă vedea încălțată în pantofi cu talpa joasă: Cum poți să mergi pe așa ceva? Nu te dor tălpile?! Era ceva ce nu putea înțelege, probabil așa după cum bunica nu înțelegea cum poți ieși din casă fără pălărie și mănuși. Acceptau, nimic de zis, dar ele nu ar fi făcut una sau alta în ruptul capului.

Bine, faci cum vrei, dar eu nu sunt de acord, asta a fost fraza copilăriei și a adolescenței mele. Făceam cum mă tăia capul, iar mama mă privea cu un zâmbet oblic. Odată, mi-am cumpărat o pereche de rame de ochelari de vedere de care eram foarte mândră, îmi dădeau așaaa, un aer de adolescent miop (cum altfel?). Mama: Cum te-ai gândit tu să îți iei ramele astea de „Cu bastonul prin București”? Parcă ești Arghezi… Mi-a zis asta zâmbind, am simțit simpatia, dar tot mi-a venit să mor, aveam nevoie să-i plac, oricât de diferită mă voiam… Am avut o perioadă lungă în care am purtat fuste lungi și bocanci și alta în care i-am purtat multe dintre bijuterii pe care le pierdeam inconștient… și țin minte că mama nu mi-a zis nimic. Dar nimic. Nu-mi vopseam unghiile, nu-mi lăsam părul lung (mă tundeam tifos, ăsta era cuvântul mamei), nu mâncam cu tabiet (deseori citeam la masă, spre disperarea ei). Nu-mi zicea nimic, dar țin foarte bine minte că îmi zâmbea (da, chiar dacă nu era de acord, știu…).

Anii au trecut, nici bunica și nici mama nu mai sunt pe lume, dar eu încă le aud în cap. Îmi vine să port mănuși și pălărie mereu, aș vrea să am măcar o batistă cu monogramă în sacul de mână. Port însă inel pe degetul mijlociu, nu mă cremuiesc chiar în fiecare seară, mi s-a întâmplat să ridic tonul și să mă vopsesc brunetă. Și da, nu mi-a stat deloc-deloc bine. Am început să colecționez șaluri încă de când am conștientizat că nu mi-au mai rămas de la ele decât o sfoară dintr-o eșarfă de mătase… Mi-am făcut acum vreo cinci ani un tatuaj mic de tot pe degetul inelar și m-am întrebat ce ar fi zis mama. Sau bunica. Nu știu de ce, pare neverosimil iar, dar cred că le-ar fi plăcut. În orice caz, ar fi zâmbit.

Port și nu port tocuri, folosesc rucsacuri și genți uriașe în loc de sac de mână, port amestecat bijuterii de aur și de argint (cum vrei, ar fi spus mama). Nu vorbesc cu fată, nici din altă cameră sau fără să mă uit în ochii oamenilor. Nu pun mâna la gură când râd sau când vorbesc, nu mă jur de nimic, asta e, șal sau eșarfă am întotdeauna (și am învățat-o și pe fiica mea la fel, deh).

Între timp, colecția mea de șaluri și eșarfe a crescut substanțial, mă tot gândesc cum să fac să încep una de batiste, chiar, aveți idee, mai există batiste, altfel decât de hârtie (netul nu m-a lămurit)?!

Aaa, am de ceva vreme un tricou pe care scrie I’m becoming my mother. Îl port din ce în ce mai des.

Pe Ohara o găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bărbații nu se schimbă, se schimbă femeile care au fost trădate

Drama premiantului

Ardei iuți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,861 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro