Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mâine-poimâine fac 50 de ani și parcă nu-s ai mei

4 April 2019

Îndreptar subiectiv de rejuvenare sau calea celor trei Margarete

Nu numai că mi-e groază de moarte, dar în ultima vreme mi-a fost dat să trăiesc și spaima de îmbătrânire. De parcă n-ar fi fost destul să mi se întunece mintea ori de câte ori vine vorba de una sau de alta, dar s-a adăugat de vreo câțiva ani și senzația că ceva parcă nu ar fi în regulă, cum adică, îmbătrânesc, hm, ce, se întâmplă de fapt?

O fi, pentru că am mâine-poimâine 50 de ani, mi-am zis. Starea e contradictorie cu atât mai mult cu cât, în mintea mea, anii ăștia adunați simt că parcă nu ar fi ai mei: mi-e bine și parcă ceva se schimbă, aș fi curioasă să văd ce, totuși, și parcă nu… dar toate detaliile astea nu sunt importante acum.

Bătrânețea începe după 70 de ani

Ceea ce pentru mine pare important în aceasta etapă este, mai degrabă, soluția de salvare în fața atâtor spaime, mai mult sau mai puțin serioase, mai mult sau mai puțin grave. Ironic sau nu (dar mai mult ca sigur, da), gândindu-mă la toate astea, după atâtea rumegări, am găsit ceva ce, chiar dacă nu articulează soluția rejuvenării în sine, reprezintă totuși un bun exercițiu de imaginație, tonic prin autoironie. Iar despre acesta, despre autoironie și renunțarea la morga vârstei, știu sigur că e o soluție.

 

Primul gând, deși am înțeles destul de târziu de ce a fost tocmai acesta și nu altul, s-a dus către Margaret Mitchell. Cât trebuie să fi fost de fericită! Un astfel de „caz” nu are cum să nu te salveze de ravagiile timpului. Firește că te mulțumește soluția pe care ți-a rezervat-o, generos, destinul. Scrii o singură carte – una singură! – și dacă asta se întâmplă să fie „Pe aripile vântului” – începută, interesant, pentru că ai fost obligată să stai acasă din cauza unei glezne luxate – chiar că poți să-ți închei mulțumită viața de pe pământ. „Am făcut tot ce-am putut mai bun”, ai avea motiv să-ți spui. O carte cât o lume, cunoscută indiferent de timp și de spațiu. O carte ecranizată celebru și magistral. O singură carte, dar una care a primit premiul Pulitzer și care a generat mode, tipare, care a schimbat lumi și care a făcut istorie (să zic și că o strămătușă a făcut infarct în timp ce se uita la filmul după cartea celebră deja, iar gurile rele pus-o pe seama emoției?!). Nu mai are importanță dacă ai simțit tu, Margaret Mitchell, că îmbătrânești sau nu – firește că da, mă gândesc că nu ocolește pe nimeni – dar să rămâi pe lume în felul ăsta, chiar și atunci când  de mult oasele ți s-au calcinat, asta da rețetă de învins moartea sau spaima bătrâneții. E și ăsta un fel de a câștiga în fața timpului.

***

Amuzant sau nu, de la Mitchell, gândul s-a dus la Margaret Atwood. Ei, da, firește, cum să nu vrei așa ceva? Romancieră celebră în lume pentru romane dintre cele mai sofisticate tematic sau tehnic, inteligentă, cu o viață din care știe ce și cât să ia, numai bine cât să se bucure în fiecare moment, modelul Margaret Atwood nu e deloc de neglijat. Un mariaj fericit cu un bărbat cu simțul umorului, admirat și iubit deopotrivă, Atwood pare că a câștigat și ea pariul cu timpul. Cu atât mai mult cu cât în „Ochi-de-pisică” plasează în subtext rezerva ironică în fața îmbătrânirii – poate că asta e lecția, răstălmăcirea, măcinarea subiectului sensibil prin ficțiune, nu? – lumea toată îți poate deveni mai simpatică dacă o construiești după legile tale. Apoi înveți să te înconjori numai de cine vrei și să faci ce vrei și continui să te salvezi prin umor și ironie. Lumea parcă se învârte mai puțin înspăimântător. Este și asta o cale.

Berlin, 1984, scriind The Handmaid’s Tale. ©Isolde Ohlbaum

***

Am continuat jocul cu imaginarea soluțiilor în fața îmbătrânirii cu mai multă râvnă, când mi-am dat seama că cel mai mult însă mi-ar plăcea mătușa Grita (tot o Margaretă și ea, Magrit, Grita, dacă stai să te gândești), oricât de fictivă ar fi ea. Nu mă interesează aici deloc raportul realitate-ficțiune, pentru că mi-a convenit să preiau – doar căutam soluții, nu? – doar sfatul Gritei, rețeta ei de viață (fictivă sau nu).

Trăiește în așa fel încât să-ți placă tot ce faci, iar dacă nu-ți place ceva cumva, fă să-ți placă, găsește tu o metodă și mai ales, fă în așa fel încât să nu te plictisești, provoacă-te, călătorește, învață tot timpul ceva nou, o limbă străină, un instrument sau rezolvă enigme etc. etc.

E, e ușor să spui asta, mătușă Grita, când ai mintea verde până mori, ba chiar și dincolo de ăsta. Că doar și după ce n-ai mai fost pe lume, tot ai găsit o modalitate să fii, lăsând cu gură de moarte să ți se amestece cenușa cu solul în care a fost plantat un dud, care, culmea!, a și supraviețuit. Tratamentele tip Gerovitalul Anei Aslan nu mă îndoiesc că au funcționat și ele. Da, mătușă Grita-Margarita, am învățat demult lecția mișcării continue, dar și pe cea a umorului negru. E și asta o cale. Cred că îmi place cel mai mult.

***

Tratament imbatabil contra spaimelor de îmbătrânire (click!) sau de moarte, rețete-minune infailibile care să te ajute să te trezești dimineața vesel și să ignori faptul că timpul nu e reversibil (dar și dac-ar fi, ce spaimă, altă spaimă!), la un secol de când ești pe pământ, nu știu să existe. Dar la mine funcționează joaca de tipul celei de mai sus. I-am spus „calea celor trei Margarete”, fiind sigură că pentru fiecare există un astfel de joc, chiar dacă fiecare are planta lui.

Pe Ohara o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeie tânără cu bărbat bătrân, primim! Invers, sub nicio formă!

Murdari de viață

Fii ca Feli!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,962 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro