Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Eu – 40, el – 20

21 February 2018

Sunt cu fiu-meu la magazin. Nu sunt o divă, dar cumva mă simt „apărată” de prezența lui. E mai înalt decât mine și sunt mândră de el. Înfrunt cu o vagă aroganță toate privirile iscoditoare. Oricine ne vede își pune, involuntar și nedumerit, întrebări. „Oare…? Nu, nu cred… și totuși, dacă??” Îmi place să mențin ambiguitatea. În plus, nu mai trebuie să-mi feresc grijulie ochii și picioarele nici măcar dacă mă întâlnesc cu el. Nu-l cunosc. Îl văd din joi în paști, fie pe stradă, aici, la magazin, sau te miri pe unde. Apare ca din pământ și dispare precum a apărut. Mereu e singur. Întâmplarea a făcut ca și eu să fiu singură de fiecare dată. Mă privește, direct, nemijlocit, cu un curaj frate cu tupeul. Nu îi susțin privirea, dar, cu coada ochiului, văd că insistă. Mereu e la fel. Nu știu cum arată, știu doar că e tânăr și că ochii lui negri mă ard. Rețin că poartă cu eleganță pardesie lungi și mai mereu are în mână o geantă pentru laptop. Poate că este corporatist. Dar, în fond, ce-mi pasă mie?

Karma mea sucită mă cadorisește azi și mi-l aduce iar în fața ochilor. Tresar ușor și apuc mai hotărâtă brațul fiului meu. Zâmbesc à la Mona Lisa și mă delectez în voie cu privirea lui de tăciune. Sunt convinsă că-i dau lumea peste cap. De azi, cu siguranță, va renunța să se mai uite atât de insistent. Indiferent ce variantă i se va părea mai credibilă în legătură cu mine și tânărul fermecător la brațul căruia defilez, e clar că s-a lămurit că eu nu sunt una dintre cele cu care ar putea să-i meargă.

Problems Concerns Thoughtful Man Woman Dispute

Aș, ți-ai găsit. Parcă se bucură că, în sfârșit, mă uit la el și încă așa de hotărâtă, cu intenție și nu e vorba doar de o ciocnire accidentală de priviri. Azi nu mai are obișnuita geantă, ci un braț plin de cartușe de imprimantă. Poate că totuși nu e corporatist, îmi zic, o fi vânzător la copy center. Hei, dar parcă nu-mi păsa! mă cert singură în gând.

Între timp, fiu-meu se prinde că se întâmplă ceva chiar sub ochii lui, urmărește traseul privirii mele și dă de el. Se oprește brusc, se uită când la mine, când la el, are o clipă de nedumerire, după care pornește hotărât spre el. Eu mă sperii – mă gândesc că în tinerețea lui plină de avânt i-o trece prin cap să-i ceară socoteală omului pentru îndrăzneală (noroc că duelurile sunt ilegale!) și încerc să-l opresc, dar nu am pe cine. Din câțiva pași suntem în fața lui, mă aduce mai mult târâtă. Mă înroșesc și-mi vine să intru în pământ de rușine. Acum privirile mele țintesc podeaua, mi-a pierit și umbra zâmbetului și nu știu la ce să mă aștept. La ce e mai rău, probabil…

Și numai ce-l aud pe străin zicându-i copilului meu:

– Extraordinar ce semeni cu… sora ta?… nu știam de ce mi-e așa de cunoscută, am întâlnit-o de câteva ori până acum și nu știam de unde s-o iau. Salut!

Cei doi bărbați dau mâna, iar fiu-meu, încântat, oficiază prezentările:

– Nu, e… mama! Mama, ți-l prezint pe șeful meu.

Dau mâna, îmi murmur jenată numele și nu reușesc să i-l rețin pe al lui. După ce schimbă câteva cuvinte formale cu fiul meu, printre care strecoară și câteva complimente inofensive, ne despărțim. Mi-e ciudă pe mine și pe poveștile din capul meu. Parcă nu aș fi vrut să-l cunosc, parcă nu aș fi avut chef să stric misterul, parcă sunt nemulțumită că nu mă „urmărește” nimeni, parcă… Dar, în fond, ce-mi…

Când ieșim din magazin, rămân în urma fiului meu, oarecum dezamăgită și cu gândurile pe nicăieri. Simt însă că mă înțeapă ceva. Ochii de tăciune revin în fața mea, periculos de aproape. Și numai ce-l aud că-mi spune:

– Am mințit… e doar o coincidență. Îmi permiți să te invit la o cafea?



Citiţi şi

Asta se întâmplă când o tânără devine femeie măritată prea devreme

Liuba

Intimitatea din spațiile mici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,373 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro