Frăţioare, în ce ţară locuiesc!

Mihnea Rudoiu

10 October 2016

Mihnea RudoiuCând merg în Centrul Vechi, las întotdeauna maşina în zona Patriarhiei, mai precis, în spate la Horoscop, iar motivul, unicul motiv pentru care procedez astfel este că, vedeţi voi, cum să vă explic, eu întotdeauna las maşina acolo când am treabă în Centrul Vechi.

Un reflex pavlovian.

Acum două zile am ieşit în The Tunes, localul unde nu mă satur să mă fac de râs la karaoke. Maşina am lăsat-o la locul obişnuit. Persoanele cu care urma să mă întâlnesc sosiseră deja şi îşi exersau corzile vocale cu cocktailuri. Sobru, am cerut – şşşşşt – o bere cu lămâie, 1.9% alcool (pentru că “şofer” şi din seria “măcar atât să se bucure şi gâtleju’ meu”). Ceva mai încolo, în jur de ora doişpe, am avut nelipsita prestaţie jenantă la karaoke (în ciuda negativului, nimeni nu îşi dă seama ce încerc să cânt; parţial, nici eu) şi, la unu şi un sfert, m-am scuzat faţă de cei de la masă, care abia se încălziseră şi nu-şi reveniseră de pe urma hohotelor de râs provocate de vocea lu’ băiatu’, şi m-am cărat acoperit de glorie spre casă.

Ajung la Patriarhie, unde întoarce tramvaiul 32, şi, ce să vezi, nici urmă de taxi. Aştept cinci minute, doar-doar o apărea unu. Nimic. Cum naiba ajung acasă? Trec parcul în viteză, spre magazinul Unirea. Răsuflu uşurat, acolo erau taxiuri berechet. Mă urc repede într-un Pelican şi, după ce îndur logoreea taximetristului despre gropile din asfaltul bucureştean, ajung acasă la ora două. Frânt de oboseală. Mă mir cum de n-am adormit cu periuţa de dinţi în gură. Oricum, îndată ce am atins patul, lemn am rămas.

Dimineaţă, n-am auzit alarma. Această invenţie insuportabilă e setată pentru 6:30 şi programată apoi să măcăne la fiecare cinci minute, în ideea ca eu să o mai lălăi în pat un sfert de oră. De data asta, n-am auzit nimic. M-am trezit brusc la 7:30. Cum, unde, cine sunt?

La 8 trebuia să fiu la serviciu.

La 7:32 eram afară. De obicei, merg pe jos, dar acum, neavând de ales, trebuia să iau maşina.

La 7:34 eram înapoi în casă, întrucât uitasem cheile de la maşină pe frigider.

La 7:36, înapoi pe stradă, în larma dimineţii. Mă îndrept spre parcare – impropriu numită parcare, deoarece fiecare îşi lasă maşina unde-apucă, de o parte şi de alta a străzii. Caut maşina, ia-o de unde nu-i. Măi, să fie ! Să n-o fi parcat aici? Să o fi lăsat-o pe partea cealaltă? Nu-mi mai aminteam. Traversez strada şi o caut acolo. Nimic. Alerg bezmetic în sus şi în jos. Ce naiba! Trebuie să fie p-aici, undeva. Dar nu era nicăieri. Mai dau o tură, apoi încă una. Niema. Se făcuse opt fără zece. Eram leoarcă de transpiraţie.

Am început să opresc în dreptul fiecărei maşini, să fiu sigur că nu-i a mea. Eu am un Suzuki Swift alb (aveam, mă rog, că nu mai eram sigur), iar ăsta e un Renault, corect? Stăteam şi analizam. Şi culoarea e roşie, nu albă. Deci, logic, nu e japoneza mea, cugetam buimac după cinci secunde în care stăteam încremenit în faţa Renault-lui. Parcă voiam să mă asigur că nu se deghizase în altă marcă, şi nici nu se vopsise, pentru ca travestiul să fie total. Treceam la următoarea: Logan. Albastru. Alte cinci secunde în care stăteam ca prostul în faţa ei. Nu, nu e nici asta.

Nu mai înţelegeam nimic din ce mi se întâmplă. Unde-i Suzuki meu? Vreau Suzuki meu înapoi! Nenea, aţi văzut un Suzuki? Nu. Nici un nene nu văzuse ţipenie de Suzuki meu. Dispăruse. Doamne, şi abia o spălasem şi-i schimbasem cauciucurile.

barbat-masina

Când… rămân fără aer: să vezi c-au furat-o! A încăput pe mâna traficanţilor de organe de maşini. Nişte brute jegoase îşi vor bate joc de ea. O vor silui şi dezmembra pe o stradă dosnică din Italia.

Spumeg de furie. Ce ţară de kkt! Să-ţi fure maşina din faţa blocului! De sub ochii tăi! Adormiţi. Rupţi de oboseală. Groaznic. Pentru ca senzaţia de amărăciune să fie deplină, mi-am amintit cum luam apărarea ferentariştilor mei – că p-acolo îmi duc veacul – împotriva celor ce-mi aruncau în nas că e un cartier rău famat, unde se fură şi nu poţi avea încredere în nimeni. Poftim onoarea cui o apăram! Poftim!

Profund dezgustat de mine, mă îndrept spre serviciu. Nu ştiu de ce, dat fiind că deja întârziasem, am ales să merg tot pe jos. Nu mă mai interesa nimic. Să mă dea afară! Frăţioare, în ce ţară locuiesc! Hai, mai ziceam, dacă aveam un Mercedes, un BMW, aş fi înţeles. Dar Suzuki? Suzuki meu?

Jale şi tristeţe. Înaintam ca în urma unui cortegiu funerar. Mă târam, nu înaintam. Ajung în faţă la Liberty Center, care e un fel de mall cu juma’ de magazine închise. Tot pleoştit eram şi când am ajuns acolo, dap. Se dărămâse cerul pe mine. Într-o lume aşa mare, parc-aş fi fost vârât într-o cutie mică de lemn. Eu şi Dumnezeu. Şi morţii. Oare să sun la poliţie, să… Încremenesc iar. Prin faţa ochilor mei se proiectează, tam-nisam, imaginea maşinii lăsată în spate la Horoscop, lângă Patriarhie. Dau înapoi filmul vieţii cu una bucată juma’ de zi. Bă, ej nebun? Aseară am ieşit cumva cu maşina în oraş? mă iau la bani mărunţi. Păi, cam da, oaie, cam da, soseşte prompt şi răspunsul.

Cunoaşteţi momentul ăla de basm când o feşteleşti rău într-o relaţie, te desparţi, apoi realizezi cât de naşpa ai fost, începi să implori să fii iertat(ă) şi ea/el, nesperat, acceptă să te ierte?

Ei bine, eu nu îl cunosc, dar mi l-au descris alţii. Fix sentimentul ăsta m-a încercat când am dat ochii cu Suzuki meu pe strada unde o părăsisem. Stătea acolo, cuminţică. Îşi făcuse jantele, îşi aranjase oglinzile retrovizoare şi mă aştepta calmă. De cum m-a văzut alergând spre ea cu inima ieşind din piept, mi-am dat seama că mă iertase. N-a claxonat un sunet de reproş.

Iar eu nu îmi dau seama ce m-a împiedicat s-o iau în braţe. Posibil să fi fost mărimea. Greutatea. Ruşinea. Cine ştie…

PS: Acum suntem iar împreună. Fericiţi.

Ceea ce vă dorim şi vouă.

Şi, nu uitaţi, dragostea învinge.

Mihnea există virtual doar AICI

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Mi-ai lăsat tot când ai plecat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,635 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro