Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Generația care se vindecă de noi

22 December 2017

paula munteanuSpăl geamurile și cânt cu Creedence, din toți bojocii „I put a spell on you”. Mai sunt două zile până la Crăciun și eu sunt cu toată casa întoarsă. Dar am o senzație de bine, pentru că am stat azi-noapte și mi-am umplut o vană de apă, așa, din picături, cum mai ajunge în perioada asta la etajul patru. Dacă o dozez bine, îmi ajunge să spăl toată casa. Am lăsat, totuși, robinetul deschis, dacă totuși, prin absurd, mai vine apă, să-mi mai adun. Și sper din tot sufletul s-o aud când curge și să n-o inund, iarăși, pe vecina de jos.

Mi-am luat liber azi, să pot să-mi termin treaba. E o zi frumoasă, însorită, de decembrie blând.

Sună telefonul :

– Ai deschis televizorul? îi simt o agitație ciudată în voce, soțului meu.

Mă uit nedumerită la receptor, de parcă n-aș fi înțeles bine. Cum adică „să deschid televizorul”? De ce-aș face-o? Program e de la 8 la 10, diseară.

– Deschide-l! îmi spune și închide telefonul fără să-mi mai aștepte răspunsul.

„Alo! Alo! Liniște, tovarăși!”. Un Ceaușescu nedumerit era pe ecran. Nu speriat. Doar nedumerit. „Liniște!” se aude sacadat și autoritar, pe fundal, vocea Elenei.

Și transmisiunea se întrerupe.

Un tremur de necontrolat mă cuprinde. Mă ghemuiesc și plâng.

Simțisem că ceva trebuia să se întâmple. Încă de la vizita lui Gorbaciov, care nu-i lăsase pe oameni să-l aplaude, pentru că el avea ceva de spus și nu-i strânsese mâna lui Ceaușescu, lăsându-ne pe toți încremeniți. Știam de măcelul din Timișoara. O colegă de serviciu avea o soră acolo și ne povestise în șoaptă despre tancuri, împușcături, morți, răniți… Despre Laszlo Tokes.

„Da, bă frate, mi s-a părut mie foarte potrivit să comentez, trebuia să fie un Pișta, pui de dac.”

Mă îmbrac repede și plec. Pe străzi, sunt astăzi alți oameni. Oameni care zâmbesc. Oameni care plâng. Ne-mbrățișăm fără să ne cunoaștem, fără să fie nevoie de cuvinte.

Revolutie-Agerpres-Evenimente-1989-Bucuresti

sursă: Agerpres 

În întreprinderea unde lucrez, e liniște. Muncitorii au fețele scăldate-n lacrimi și gesturi nesigure: „și-acum ce facem?”. În birouri, portretele lui Ceaușescu sunt date jos, dar puse frumos, rezemate de pereți.

Din biroul nostru, doar Carmena lipsește. Nu foarte băgată în seamă până atunci, devenisem dintr-o dată toate interesate de ea. Era nevastă de securist.

„Săraca…”, zice o colegă și eu încep să râd. E prima oară, după ani de zile, când cineva o compătimește. Nu și pe soțul ei.

Au urmat zile și nopți pline de emoții. Ne-ncolonam și mărșăluiam pe străzi urlând: „Ieșiți și voi afară!”, „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” Nu știu cine conducea coloanele astea, în micul nostru orășel. Într-una dintre nopți, ne-am învârtit așa, sute de oameni, în jurul unei ghene de gunoi. „Ieșiți și voi afară!”

Ne adunaserăm cu toții, la părinții noștri acasă, claie peste grămadă. Când ecoul împușcăturilor se-auzea de parcă ar fi fost la noi pe stradă, stingeam luminile și ne băgam sub masă.

„Nu mai tot râde, ca proasta!” se enervase taică-miu pe mine, când ne chinuiam să încăpem cu toții și să nici nu vărsăm paharele cu vin sau ciorba. „Ce, că râd în șoaptă. Nu m-aud teroriștii.” Aveam copiii mici. Voiam să-și amintească ca de ceva minunat, nu ca de-o teroare.

„Cine trage?” îl întrebasem eu pe fratele meu, care primise o pușcă și fusese chemat la unitatea militară.

„Da’ ce, tu crezi că eu mă ridic și mă uit cu mâna streașină la ochi? Trag și io, în direcția în care se aud șuierături de gloanțe.”

„Mă, voi sigur nu vă împușcați între voi?”

Noaptea de Crăciun a fost altfel decât fuseseră toate celelalte. Nu am cântat colinzi, nu ne-am dus de la o casă la alta.

Am stat doar la masă și ne-am uitat la televizor.

Și în momentul în care s-a anunțat „Dictatorul a fost împușcat!”, un vuiet de urlete de fericire a cuprins tot orașul, toată țara.

Știu că acum sunt foarte mulți care nu-și amintesc cum au urlat și ei de bucurie, în seara de Crăciun. Ei bine, eu sunt martor: i-am auzit, în timp ce urlam și eu.

Nu doar lipsurile materiale ne-au făcut să-l urâm, nu absurditatea rației pe o lună de: 1/4 pachet unt, 4 ouă, 1/2 kg făină (grânarul Europei), nu faptul că aveam în caietul cu rețețe „gheare de pui, crocante, la cuptor” și „clătite din tăieței cu praf de ouă, înmuiați”, ci umilința, mai mult decât orice.

La un referendum (nu cred că m-a interesat nici măcar atunci, pentru ce era), o-ntreb pe cea care ne dădea lista să semnăm și să punem „da”: „Păi n-am voie s-aleg? Eu vreau să pun nu.” „Pune, zâmbește ea, dacă nu vrei să-ți mai vezi copiii vreodată.” Unanimitatea nu era o glumă. O alegeam.

„Ceaușescu este în noi”, a spus Liiceanu într-una din multele dezbateri ce au urmat revoluției. Eu încă îl mai simt. L-am simțit săptămâna trecută, când am semnat un contract cu firma de salubrizare, care mă informa că pentru a putea menține același tarif, nu vor mai colecta gunoiul. Și am semnat râzând a prostu’, un contract (pentru o sumă deloc neglijabilă) să achit un serviciu care nu se prestează. Dar, dacă nu semnez, primăria nu-mi vizează autorizația de funcționare. Pentru că și în primari e Ceaușescu.

L-am simțit toți anii ăștia, urându-l pentru zâmbetul umil pe care îl am în fața autorităților. Eu am doar logica de partea mea. Eu au legile lor. L-am urât pentru că nu am încredere în vot, pentru că nu pot crede în „răul cel mai mic”. Pentru mine răul e rău, indiferent de mărime. În unanimitate.

„Asigură-te că ai dreptate și apără-ți punctul de vedere. Eu te voi susține,” le-am spus fiilor mei, fiecăruia în parte.

Și l-am urât din nou pe Ceaușescu din mine, când unul dintre profesorii fiului meu ne-a spus că e obraznic și arogant când el își susținea punctul de vedere. Și dacă nu îl tundem, găsește el o modalitate să-l exmatriculeze. Am încercat să-l susțin, așa cum promisesem. Doar că eram bolnavă. Aveam un virus. I-am tuns frumoasele plete fiului meu adolescent, ca să nu-i facă un profesor, bolnav și el, coșmar din cei mai frumoși ani de liceu.

Și, uite așa, l-am transmis mai departe. L-am dat și generației următoare. E mai ușor să nu lupți cu urâtul. Fă-te că nu-l vezi.

Doar că… (nu-i așa că vă bucurați și voi, pentru „doar că”-ul ăsta?)

Îl văd, îl simt cum încep, încet, încet, să-i scadă puterile.

Cu fiecare oricât de mică revoltă.

Cu fiecare ieșit în stradă.

Vor mai fi oameni urâți. Oameni lacomi, avizi de bani și putere. Dar vor fi din ce în ce mai puțini.

Pentru că voi, generație frumoasă, începeți să vă vindecați de bolile noastre.

Învățați să folosiți iubirea ca monedă de schimb.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce „mă p*ş pe el de vot” nu e o soluție

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Unde ești, iubire?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
720 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro