Gândindu-mă sincer, retrospectiv, un singur lucru am avut eu de reproșat acelei femei: că nu i-a plăcut de mine, fără să încerce vreodată să mă cunoască. Să afle cum eram eu ca om și să aibă curiozitatea de bază: ce anume din mine i-a plăcut fiului ei.
Nu a venit la nunta noastră și doar părinții mei păreau că suferă, că în toate fotografiile au fețe de-alea, intenționat triste, cu capul lăsat resemnat într-o parte și cu priviri lăcrămoase. Tatăl meu chiar avea o poză cum stătea el așa, lângă o stivă de lăzi de bere și ne-o tot arăta (pe poză): “aici se vede cel mai bine cât de trist am fost eu la nunta ta”. N-am încercat să-mi înțeleg tatăl, pentru că aflasem deja că n-am cum să fac asta.
Am încercat totuși, ca un detectiv, să văd și eu ce vede el în poza cu stiva de bere. N-am văzut nimic, pentru că în mod normal nu era nimic de văzut. Doar un bărbat cu ochi injectați de furie, care voia să pară trist. Mă tot gândeam dacă are cumva legătură cu cât de pline sau goale erau blestamatele alea de sticle.
Hei! Tată! Ar fi trebuit să știi că e o zi în care nu tu ești important. Și nici soacră-mea nu era importantă, oricâtă suferință v-o fi adus vouă, oameni cu “onoare”, că n-a venit la nuntă.
Tot retrospectiv gândindu-mă, mie nu mi-a prea păsat dacă mama lui vine sau nu. Eu știam că pe mine mă iubește cel mai minunat om de pe pământ! Și știam și-atunci că asta e cel mai important, compensează orice trecută sau viitoare neiubire.
Bărbatul meu avea facultate și eu nu. Mai mult de-atât, eu eram muncitoare în fabrica în care el era inginer. Niciunul dintre părinții ăștia nu a văzut cât eram de fericiți și de frumoși la nunta noastră.
Hi, hi… Cenușăreaso.
Mi-am întâlnit soacra cam de patru ori în viață, așa că eu am fost o noră norocoasă.
Prima oară ne-am dus în vizită când Alex avea cinci luni. Prin Pașcani, via Târgu Frumos… Bărbatul meu, cu un rucsac roșu în spate (rucsac pentru care eu am plâns când a trebuit să-l schimbăm în cadru pentru ținut copilul în față pe bicicletă, atât de multe povești auzisem despre cât de drag i-a fost soțului meu rucsacul cu care și-a trăit tinerețea și libertatea prin munți), cu copilul în brațe și undeva, deasupra rucsacului, trona o olița. Eu eram mereu în spate, cu un zâmbet încărcat de fericirea pe care trebuia să o car cu mine, că eu nu aveam decât poșeta.
Și nu erau amintirile cu sacii pe care trebuia să-i cărăm când mergeam la țară, când tatăl meu urla din toți bojocii: “pune dracului și tu mâna pe sacu’ ăla, animalu’ dracului! Putoare ordinară ce ești!” Aveam șapte ani la prima călătorie cu trenul la țară. Nici măcar eu nu știam că nu e omenește posibil să trag de sacii cu orez și zahar (la dus, că la întors aveam cartofi și ceapă). Eram la fel de convinsă ca ei că nu-s în stare de nimic pe lumea asta.
Și afli deodată că ai ceva, doar că nu a mai văzut nimeni. Bărbatul tău se uită cu uimire sinceră la tine și apoi se-apleacă și te sărută lin, ca o boare, îți ia fața în palme și-i vezi ochii plini de ceva ce n-ai văzut în viața ta și nici nu știi să-i dai nume. Sau tresare uimit și râde cu lacrimi, trăgându-ți un pumn în umăr, ca unui prieten de-o viață. Sau la limita dintre somn și trezire tu spui ceva și el, încă adormit, râde în cascade și ție îți tot tresaltă capul pe pieptul lui…
Așa că, atunci când am ajuns în poarta soacrei mele și-am tot strigat sperând ca cineva să se trezească și să aprindă măcar o lumină, nu îmi doream decât să mă pieptăn, să vadă femeia aia cât sunt eu de frumoasă. Deși știa ora la care trebuie să ajungem, a ieșit cu greu la poartă, privind undeva deasupra noastră: “Ietiti! Viniți așa, în miez de noapti!” se-ntoarce ea târșindu-și papucii prin zăpadă, parcă acrită.
Nu cred că a văzut cât sunt de frumoasă. Sau dacă a văzut, parcă s-a lămurit: “știam io că l-a păcălit o curvă!”.
Când ajungem în casă, bărbatul meu îi tot împinge în față nepotu’, ca pe o ofrandă de pace. “Ci seamânî cu maică-sa…” îi aruncă o privire piezișă femeia care nici măcar nu se uitase înspre mine. Și eu îmi pișc bărbatul de cot, că nu știu cum se râde în tăcere.
Din fericire, în Târgu Frumos erau prietenii soțului meu. Exista Valentin Talpalaru, care ne spunea savuroase povești cu lipoveni, care scria și publica poezii. Și exista Bluz. Prietena soțului meu. Genul ăla de femeie plină de energie, plină de o încredere binemeritată în ea, genul ăla de femeie în fața căreia te simți umil. Nici nu știu de ce zic “genul”, pentru că eu nu am mai întâlnit o femeia ca ea, doar am citit despre ele.
Ne-a dus la Iași, la părinții ei. Și-acolo mi-am dat seama cum se formează o femeie ca Bluz. Doi bătrânei de-ăia ca în povești, cu părul alb, ținându-se de mână. Bineînțeles că nu se țineau de mână, că aveau treabă să se ocupe de noi. Dar asta era senzația, că nu se dezlipesc. Mama ei mi-a luat copilul din brațe și l-a pasat celui de lângă ea: “dacă îl țini fiicari câti cinci minuti în brați, pentru mamî îi ușor și pentru noi o încântari”. Așa am descoperit eu frumusețea limbii moldovenești. Așa am descoperit eu frumusețea moldovenilor.
Așa am stat acolo trei zile și trei nopți în care am aflat că nimic din ce-ți place nu e interzis, că nu e nimic pe lumea asta pe care tu să nu îl meriți. Acolo m-a trezit într-o dimineață o mângâiere pe păr de la o femeie cu părul alb cu zâmbet senin și cu cafeaua în mână. Singura mângâiere de acest fel din toată viața mea. Și n-a fost nevoie de cuvinte. Observase că mie îmi place cafeaua, atâta tot…
Patru întâlniri cu soacra mea și eu aș putea să scriu o carte, atât de importante au fost pentru mine, fără ca ea să știe sau să-i pese vreodată. Eu pentru ea am fost întotdeauna o străină, ea a fost femeia care fără să-și dorească asta, a dat sens vieții mele. Nu am sentimente de recunoștință, nici pe departe. Nu am nici altfel de sentimente, nici bune nici rele. Doar îi recunosc impactul asupra vieții mele.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
