Difuzorul prinse brusc viață, anunțând apropierea de aeroport: “Vă rugăm să vă puneți centurile de siguranță…” Își îndreptă conștiincios scaunul, încercând s-alunge senzația de “déjà vu”. Nu mai ținea minte a câta oară se întâmpla să se desprindă de realitate în momentul aterizărilor, aburii trecutului reușind să învie de fiecare dată… frumosul. Sângele-i palpită brownian, inima părând să facă cu greu față șuvoiului de adrenalină. Se opri preț de o clipă spre a-și mai analiza trăirile, ca de fiecare dată, iar gura i se uscase, respirația înainta sacadată, șuierând ușor printre buzele întredeschise. Își făcu calculul rapid, uitându-se la ceas: zborul era în grafic (22:55). Preferă mereu cursa de seară, luminile nopții estompând Bucureșțiul plin de nevolnicia oamenilor și sufocat de traficul de tip fanariot. Nu mai părea forțată comparația cu Parisul. Și totuși, dintre toate capitalele lumii, tot aici simțea că-și regăsea ceva rămășițe din rădăcinile existenței. În fine…
Avionul ateriză, scrâșnind la contactul roților cu pista, forfota pasagerilor ridicând brusc gradul de alertă. Știa că în cele două zile urma să facă un tur de forță, agenda fiindu-i încărcată nu atât cu date tehnice, întâlniri de afaceri, dar de data asta, mai ales cu… neplăcerea de-a anunța restrângerea activității biroului. Inevitabil, avea să fie urmată de relocarea în Cluj a operațiunilor grupului din care făcea parte. Fusese întrebat insistent dacă vrea să primească această sarcină ingrată. Răspunsul îl uimise și pe el: “Desigur, doar știu să fac diferența între nostalgia tinereții și asumarea deliberată a propriului destin”. Continuând imediat, în încercarea de deturnare a atenției – “Glumesc, nu-i o plăcere, ci o necesitate. No problems”… ce-l apucase?
Drept este, de ceva vreme sufletul nu-i dădea pace. Finaciar și profesional, era “realizat”. Relațiile profesionale erau din ce în ce mai puternice, mai bune. În curând urma să fie primit în board-ul de directori, fusese anunțat în aplauzele celor câțiva membri importanți ai biroului executiv. Ba, mai mult, era îndrăgit de Walt Weiss (double W cum era numit) – fondatorul și eminența cenușie fără de care grupul DW n-ar fi avut succesul mondial de care se bucură. Echilibrul interior, însă, avea o hibă. Nu-și simțea succesul “exterior” că se pliază pe așteptările interioare. Parcă devenise imun la orice “ofertă” de fericire pe care viața i-o oferea. Ca bărbat potent financiar, plin de charismă, ce-și ascundea bine vârsta ce se apropia de 60 de ani, avea destule cuceriri pe răboj, dar fără copii… ceva lipsea. Căsătoria durase doar 4 luni, fiecare nevrând să renunțe la carierele proprii. Și oricum, se plăcuseră într-o vacanță unde viața are alt curs… nu-i părea rău de “întâmplare”, rămăseseră amici. Ea se recăsatorise, dar tot fără copii, doar carieră. Locuia în Londra, când și când se mai întâlneau la o cafea și nimic mai mult.
De la hotel, ieși la plimbare, răcoarea zbârlindu-i părul de pe ceafă. Herăstraul era aproape, așa că se pierdu pe aleile lui, lăsând trecutul să-l năpădească. Știa că dimineața o va reîntâlni pe… Mara. Era conștient că el o alungase. Bănuiala că-l înșală îl adusese-n pragul nebuniei, făcând cea mai neverosimilă scenă de pe pământ, atunci când răbufnise din el gelozia ce-l rodea ca un cancer. Și totuși… atâția ani scurși și atât de proaspete erau toate acele trăiri! Se foi pe banca pe care se așezase. Întâmplător sau nu, era banca “lor”. În față, lacul luminat de lună completase tabloul ireal, muzica purtată de vânt făcându-l să zâmbească. “Notele, umerașe hainelor muzicii” spusese într-o seară Mara. La despărțirea ce avusese loc în urma purtării lui, aceasta spusese aproape șoptit: “Adevărul care ucide nu este un rău necesar”. Nu înțelesese sensul lor, dar ulterior primise pe telefon mesajul “Minciunile cele mai sacre sunt cele care ocrotesc sufletele de vicisitudinile vieții”. Îl iubea… iar el, prins de jobul fantastic pe care-l avea, punea totul la îndoială. Apoi, a aflat că fusese bolnavă de cancer la sân. De ce nu-i spusese? DE CE?
Simți că nu mai poate. Că totul era o minciună, că viața lui era fără sens, falsă, seacă, fadă și fără motivație. O IUBEA. Amarnic sentimentul acesta, când îl reprimi direct în inimă. O jignise până-n măduva ființei ei, se afișase cu noile cuceriri, cu succesul lui, cu… un prost! Scoase telefonul și începu să se joace cu el… lumina nopții strecura în ochi sclipirile lunii. Bărbatul fatal era, de fapt, un biet îndrăgostit ce-și cerșea iertarea. Și iubirea. S-o sune? Era 2 noaptea, nu mai știa nimic de ea, dacă mai era singură, și, mai ales, dacă va vrea măcar să vorbească cu el. Timpul se transformase într-o amforă de așteptare vibrantă, totul încremeni atunci când formă numărul ei. Gâtuit, așteptă să sune de trei ori, apoi se pregăti se închidă. Iar ea apucă să răspundă, șoptindu-i doar atât:
– IA-MĂ ÎNAPOI!
Guest post by Victor Bucur
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
