Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

“Ia-ţi şi punga aia de droguri! Nu le-o lăsa pe preş, jigodie!”

10 February 2019

Ioana Palicica“Hai mai repede că iar întârziem!”, o zoresc pe fiică-mea, care se pieptănă, relaxată, ca-n fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii. Locuim la penultima staţie a lui 4 şi de când mi-am descărcat pe mobil aplicaţia de la RATB cu programul tramvaielor, folosesc cele 7 minute de care are nevoie patrul sau şaptele ca să întoarcă la capăt, drept marjă temporală de siguranţă, în favoarea noastră. Azi avem douăsprezece minute să ajungem, la timp, în staţie.

“Ce face frate-tu?”, o întreb, în timp ce-mi torn cafeaua din ibric în termos, ca să o iau cu mine. “Se regenerează”, îmi răspunde ea râzând şi accentuând un obicei, deja celebru, la noi în casă: după ce se îmbracă, mânâncă şi se spală pe dinţi, se mai vâră, un pic, în pat şi stă acolo, cu ochii închişi până suntem gata să ieşim.

“Să nu uiţi să cureţi litiera pisicii!” îi amintesc, în timp ce-şi prinde părul într-o coadă. “Întâmplător, am curăţat-o aseară şi am pus punga în faţa uşii!” “Nimic nu-i întâmplător, baby!”, o ironizează regeneratul ieşind de sub plapumă.

Le pun pachetete cu mâncare şi apa în ghiozdane, le scot din dulapul de pe hol fularele şi căciulile, le închid gecile şi dăm să ieşim din apartament. Nu ştiu ce m-a izbit, mai întâi: scârba, sau frica?! Dar am trântit, instictiv, uşa şi, vâzându-le figurile, am ştiut că şi ei sunt şocaţi. Pe prag, chircită, dormea o fiinţă duhnind a urină. Nici azi nu ştiu, sigur, dacă era un el sau o ea.

“Ce facem?!”, întreb eu, retoric. Fiică-mea avea Comper-ul la matematică, la prima oră, nu ne puteam permite să întârziem. Ne îmbărbătăm, din priviri şi, ţinându-ne de nas, trecem, pe rând, peste arătarea care mormăia, chircindu-se şi mai mult. Nu înţelegem cum a fost posibil să ajungă până aici, la ultimul etaj. Locuim într-un bloc dublu securizat: ca să ajungi în hol, trebuie să tastezi un cod, iar apoi ai nevoie de un cip ca să deschizi uşa care dă spre scări şi lift. Ce e de făcut?! Să sun la poliţie? Să alertez vecinii? E totuşi 7 şi jumătate dimineaţa, parcă nu-mi vine să deranjez pe nimeni la ora asta. Tot ce mă interesează acum e să ne ştiu în tramvai. Văd eu pe urmă ce o să fac…

scări 

Copiii au prins loc unul lângă altul, iar eu stau în picioare, în faţa lor. Începem să vorbim despre ce s-a întâmplat. Nici ei nu ştiu sigur dacă e un bărbat sau o femeie. Fetiţa mea remarcase căciula jegoasă de lână trasă peste ochi, de sub care ieşeau nişte plete încâlcite. Băieţelul – pielea crăpată care se întrezărea pe picioare, între pantaloni şi bocanci. “Ce-aţi simţit mai întâi: scârbă sau frică?” îi testez. “Doar milă”,  îmi răspund ei, iar mie mi se face brusc ruşine…

După ce-i  las la şcoală,  rămân o vreme înainte de a porni spre atelier, pe o bancă de pe pietonală. Mi-aprind o ţigară şi încep să sorb din cafea. După ce-o termin, îmi fac curaj să o sun pe vecina căreia îi lăsam cheile să hrănească pisica de câte ori plecam din oraş. Îi spun ce s-a întâmplat, îi dau răgaz să se mire şi să se revolte cum a fost posibil să pătrundă cineva în bloc şi o rog să verifice dacă mai e sau nu arătarea aia pe pragul nostru. Se uită din uşa apartamentului ei înspre apartamentul meu şi mă asigură că plecase. Pe la prânz, după ce-am trimis comenzile la Iaşi şi Cluj, realizez că nu am trimiterea de la medicul de familie pentru consultul ORL programat pentru copii după amiază. Merg aşadar acasă să o iau.

Pe la penultimul etaj simt mirosul. Îmi ridic, peste nas, eşarfa impregnată cu Tuscan Leather, ultimul parfum primit în dar de Crăciun, de la soţul meu, plecat în Dubai, şi respir adânc să-mi înăbuş senzaţia de vomă. Fiinţa aia e tot acolo, zăcând într-o baltă puturoasă. Chircită în poziţie fetală, cu faţa lipită de uşă şi cu spatele murdar şi dezgolit la vedere. Nu mai am niciun dubiu: scârbă e tot ce simt! Trec peste ea inspirând des din eşarfa parfumată şi pătrund în casă, unde pute exact ca pe hol. Deschid geamurile,  pulverizez nervoasă cu odorizant şi mă întreb ce naiba ar fi făcut soţul meu în situaţia asta, dacă ar fi fost acasă. O sun, intrigată, pe vecină, şi-i spun că arătarea e tot acolo, că probabil era într-un unghi mort când m-a asigurat că plecase. “Sunt la piaţă. Ajung în câteva minute acasă, urc direct la tine şi o alungăm împreună”, îmi expune  ea planul, iar eu  încuviinţez. Fumez, la geam, tremurând de nervi, până aud vocea vecinei pe hol: “Cum ai ajuns în blocul nostru? Cine te-a lăsat să intri? Cum te-ai gândit să urci până aici?”. Când am deschis uşa, fiinţa aia stătea cu spatele lipit de perete şi cu picioarele sub ea. “Pleacă imediat de aici! Nu ţi-e ruşine? Uite, ai făcut pe tine, la ei pe prag! Du-te rapid şi spală-te! Hai, ridică-te odată, nu te mai uita aşa!”. Nu ne priveşte nici pe mine, care încremenisem în prag, nici pe vecina care gesticula din faţa liftului. Se uită undeva, în faţă, cu o privire opacă. Se ridică icnind, ţinându-se de bară şi trăgându-se de ea, începe să păşească, parcă neatingând cimentul. “Ia-ţi şi punga aia de droguri! Nu le-o lăsa pe preş, jigodie! Şi pe scări să pleci, auzi? Să nu cumva să te prind că ne-mpuţi şi liftul!” Se întoarce fără să crâcnească şi ridică ceva din prag. În momentul ăla, scârbită,  închid uşa. Rotesc yala, şi când aud al doilea clinchet înţeleg şi mi se taie picioarele: punga cu droguri e, de fapt, căcatul mâţei scos, nu întâmplător, de fiică-mea, în faţa uşii, cu o seară înainte.

Guest post by Ioana Palicica

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

La ce visează fluturii când dorm

În viața mea de aproape 28 de ani…

A fost odată, ca niciodată, pe Tinder

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
580 views

Your tuppence

  1. Andra / 12 February 2019 21:21

    Oare cine-i jigodia?!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro