Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Iartă-mă

18 January 2020

Bărbatul pe care l-am iubit a murit. Bărbatul care m-a format ca femeie a murit. Prietena mea, care este psiholog, mi-a spus că m-ar ajuta să-i scriu o scrisoare. Asta am și făcut. Acum ți-o trimit și ție, poate cineva va avea mai mult curaj să își trăiască viața și să ia decizii cu inima. În buletin am 30 de ani, în inimă simt că am 80, și asta pentru că lipsa experienței de viață și-a spus cuvântul. Noi alegem comparând. Iar eu abia pășeam în viață și nu aveam cu ce să compar. Și nu știam ce e important în viață. 

Cu drag,

Nicoleta

***

Ne-am cunoscut datorită destinului. Eu am refuzat un an de școală (terminasem liceul și nu voiam să mă duc la faculatate din cauza unor certuri cu mama), iar tu voiai să stai liniștit la un job, departe de ceea ce faceai înainte. Și asta a fost!

Ne-am întâlnit în septembrie, eu aveam 19 ani, multă frustrare adunată din copilărie, nu îmi găseam locul nicăieri și simțeam că lupt singură împotriva lumii. Tu, cu 20 de ani mai mare decât mine, un bărbat șarmant, educat, foarte inteligent (asta m-a cucerit instant) și foarte respectat la noi în oraș.

Ne petreceam turele de noapte, după ce locul se golea de clienți, râzând, spunând bancuri, filosofând, discutând politică, făcând recenzii cărților pe care fiecare dintre noi le-a citit. Erai o enciclopedie cu picioare. Zâmbesc și acum de reacția ta de fiecare dată când mă vedeai că verific cu ajutorul internetului cele spuse legate de istorie să fiu sigură că nu faci mișto de mine. Mereu aveai dreptate.

Fără să stiu, începusem să te caut cu privirea imediat ce ajungeam la muncă, îți calculam turele să văd dacă suntem împreună sau nu. Dar eram de cele mai multe ori împreună, pentru că tu veneai și dacă nu era rândul tău să lucrezi. Îmi arătai afecțiune prin lucruri mici, un prânz cumpărat (la dublu, ca să nu mă prind ca îmi faci un favor, așa că luai și pentru colegul meu) cu o cafea pregatită când mă vedeai că sunt istovita, cu o privire dură aruncată vreunui client care îmi făcea zile negre.

De ziua mea, m-ai surprins cu un buchet de iriși imperiali. Într-o discuție banală am spus ca astea sunt florile mele preferate, iar tu ai reținut.

În primul concediu avut, la câteva luni după ce te-am cunoscut, am fost plecată timp de o săptamână. Atunci am simțit că ceva îmi lipsește. Acel ceva erai tu. Ți-am scris, mi-ai răspuns și atunci am început să vorbim mai mult decât la serviciu. Ne-am destăinuit viețile unul altuia, ne-am pus pe tavă sufletul, așa cum era el, frânt în bucăți. Eu eram într-o relație de trei ani cu cel ce era la momentul respectiv primul bărbat din viața mea. Ți-am povestit de el, iar tu m-ai ascultat. Mi-ai spus că merit mult mai mult, mi-ai spus ce cuvinte ar trebui el să îmi spună și ce ar trebui să facă. Dar le-ai spus cu inima, nu doar cu vocea.

Încet, încet m-am îndrăgostit de tine. De cel mai temut bărbat din oraș. Un bărbat care emana putere doar când te uitai la el, dar care, lângă mine, se purta ca un copil. Niciodată nu m-am simtit mai protejată ca atunci când eram lânga tine.

La șase luni după ce ne-am cunoscut, după ce nu mai aveam secrete unul față de celălalt, după ce ne-am petrecut zeci de ore stând de vorbă, am avut prima noapte (sau mai bine zis dimineață) de dragoste. Eram neștiutoare într-ale sexului și totuși tu m-ai făcut să mă simt atât de degajată, atât de liberă. Aș putea spune că m-ai învățat să fiu femeie în pat, fără să folosești cuvinte. Trupurile noastre se învățau reciproc, nu era nevoie decât de o atingere și fiecare celulă din corpul nostru știa ce are de făcut. Ce pot spune, nu știu dacă vreodată voi mai întâlni pe cineva care să se potrivească perfect cu mine așa cum erai tu. Fiecare clipă era una magică. Râvneam unul după altul, ardea dorința în noi de fiecare dată când ne întâlneam. Dacă ar fi să dau o definiție a amorului, ar fi suficient să te descriu pe tine.

Chiar dacă ne îndrăgosteam cu fiecare zi mai mult unul de altul, fiecare era dator altcuiva, eu – celui cu care eram într-o relație oficială, iar tu – soției tale. Da, erau amândoi prezenți, iar eu aveam gândul ăsta în minte mereu.

Știam că nu e bine, știam că făcem un rău imens amândurora, și totuși era atât de greu să ne oprim.

În ziua în care ți-am spus că trebuie să punem stop, te-am văzut pentru prima oară schimbat. Bărbatul zâmbitor, jucăuș, a fost schimbat cu cel cunoscut de toți ceilalți. Cel temut. Mi-ai spus că tu ai pierdut o dată ce iubeai și nu poți să pierzi din nou. Nu în fața unuia care nu mă iubește. Ne-am certat, ți-am spus lucruri care știu că te-au durut. Doamne, cât regret că nu am fost o doamnă, așa cum tu mă învățai – măsoară-ți cuvintele în funcție de situație și de omul din fața ta.

M-ai întrebat dacă te iubesc, ți-am spus că da, dar că nu am curaj să îmi asum ce simt, că sunt datoare familiei mele, că nu vreau să-i fac de râs în societate. M-ai îndemnat mereu să nu țin cont de prejudecăți, să îmi urmez inima. Ia taurul de coarne, îmi spuneai, și inima mea se rupea puțin câte puțin.

După câteva zile de când refuzam să te văd, mi-ai spus că vei lua tu taurul de coarne. Și așa ai facut. L-ai văzut pe el, venise după mine la serviciu și te-ai oferit să îl duci acasă. Ai jucat frumos, fără să dai de gândit. Pe drum însă i-ai spus tot ce era între noi, i-ai arătat și poze să fii sigur că te crede, știai că el are încredere oarbă în mine. Și de acolo a început calvarul.

Au fost luni în care încercam să recuperez sigurața pe care o aveam în vechea relație, luni în care am mințit mult și pe toată lumea, spunându-le că tu ai inventat tot. Și asta doar să mă salvez pe mine, fără să țin cont de cât de mult sufereai și tu.  Într-un final, am reușit. Pe el l-am adus înapoi, iar pe tine te-am trecut la categoria greșeală. Dar era greșeala care mi-a oferit șansa de a zâmbi cu inima.

A trecut un an și te-am văzut pe stradă. Tu nu mă văzuseși. Eu începusem facultatea departe de orașul care ne-a fost martor la toate promisiunile și la toate săruturile noastre. Un gol imens s-a instalat în inima mea. Simțeam nevoia să te aud, așa că te-am sunat. Îți memorasem numărul și l-am format în minte de zeci de ori înainte să te sun.

Am stat câteva secunde fără să spunem nimic, nici nu îmi auziseși vocea și știai că sunt eu. Mi-ai spus doar Gărgărițo, știu că tu ești, hai să ne vedem. Și ți-am răspuns cu vocea înăbușita de dor și de plâns.

Ne-am văzut, eu cu gândul că vom putea fi doar prieteni, dar tu voiai să recuperezi ce pierduseși. Înainte să ne luăm rămas bun, în urmă cu un an, ai venit la mine și mi-ai spus că tu ești dispus să renunți la tot dacă eu accept. Mi-ai spus să plecăm în lume, să ne trăim iubirea, departe de toți care nu înțeleg că iubirea nu ține cont de vârstă sau de situație. Și am refuzat. Îmi era frică, credeam că pierd alte lucruri pe care încă nu le-am descoperit. Că abia îmi începeam viața, îmi era frica de ce simțeam pentru tine. Iar acum tu simțeai că ai o noua șansă să mă faci să iau taurul de coarne.

Te-am iubit, of, cât te-am iubit, dar n-am avut curaj.

Din omul blând care erai, ai început să devii violent, să mă ameninți că-i vei spune din nou că sunt cu tine și că de data asta voi pierde tot fără să mai pot minți pentru a scăpa de situația în care mă aflam.

Începuse să îmi fie teamă de tine, nu mai știam nici măcar ce simt, nu mai voiam să te văd, îmi doream să dispari de pe fața pământului, să știu că nu voi trece din nou prin chinul trăit. O relație de genul ăsta nu e văzută cu ochi buni, mai ales la sat, unde oamenii sunt mult mai tradiționaliști decât la oraș. Am fost pusă la zid de toți, de familie, prietenii s-au îndepărtat, vecinii șușoteau când treceam pe stradă. Eram exclusă din orice ține de viața într-o comunitate. Nu voiam să mai  ajung din nou acolo.

Au urmat ani cu amenințări, cu bătăi de fiecare dată când îți spuneam că te părăsesc, cu plângeri la poliție și gelozii, cu durere. După fiecare episod violent, te vedeam că regreți că ai ieșirile astea, și nu spun asta doar ca să te disculp, dar știu că regretai impulsivitatea ta. Modul în care ai fost crescut, teama că diferența asta de vârstă pe care ți-o aruncam în ochi de fiecare dată își spunea cuvântul, iar eu… reacționam la fel ca tine.

Acasă, mama îmi tot spunea că, dacă o iubesc, mă despart de tine și mă mărit cu unul de vârsta mea. Și am încercat. Te-am înșelat, dar fără să iubesc (asta mă face o curvă, nu?), am încercat să am o viață normală, așa cum voia mama. Și am reușit doar să mă amărăsc și eu și tu.

Cu toate astea întotdeauna m-ai pus înaintea ta. Niciodata nu îți luai ceva doar pentru tine. Întâi luai ceva pentru mine și apoi pentru tine. Îmi pregăteai întotdeauna lucrurile care știi că îmi plăceau, în fața pericolului erai întotdeauna în fața mea. Îmi amintesc de o întâmplare. Eram în mașină și era cât pe ce să facem accident. Tu cu o mână încercai să redresezi mașina, iar cu cealaltă mă țineai strâns să nu mă lovesc (și ăsta e un exemplu minor, au fost altele mult mai periculoase și tu ai stat mereu în fața mea să mă aperi).

Am încercat amândoi de multe ori să ne dăm drumul unul altuia, să scăpăm de povara iubirii ăsteia. Pentru că asta devenise, o povară pentru amândoi. Și de fiecare dată ne întoarceam unul la celălalt. Am trecut prin multe împreună, m-am transformat ca femeie, m-ai învățat enorm de multe. Dar dorința mea de a o face fericită pe mama a învins.

Din cauza relației mele cu tine, pe care nu a acceptat-o niciodată, s-a îmbolnăvit grav. Iar eu ți-am spus adio definitiv. Tu deja te îmbolnăviseși de cancer, o forma rară, dar care fusese descoperită la timp. Înainte să aflăm că ești bolnav, eu deja te înșelam cu altul și tu ai aflat. Nu cred că te-am văzut vreodată cu adevărat doborât. Tu, cel mai puternic bărbat din lume. Nici dacă erai în fața unei armate întregi nu ai fi fost așa pierdut ca atunci și m-a durut groaznic de mult ce am făcut. Nici eu nu am făcut bine, nici tu, după un ultim episod crunt, când ți-ai scos tot ce era mai rău în tine (și nu te condamn, de data asta aveai motiv), ne-am spus adio.

Cu un ultim efort de împăcare din partea ta, care s-a terminat  cu un scandal monstru, cu alt val de plângeri la poliție, cu tine făcând trei luni de închisoare, se închisese în final povestea.

Parcă soarta tot căuta să ne aducă unul lângă altul. Mi-ai scris că fratele tău murise și aveai nevoie de mine. Voiam sa vin fugind spre tine, dar știam că o vom lua de la capăt cu tot.

Pentru a  scăpa de tot ce simțeam, pentru a nu mă mai simți pierdută, goală, vulnerabilă, abandonată, m-am aruncat cu capul înainte. Am crezut că o relație normală mă va ajuta să îmi regăsesc siguranța, cel cu care sunt acum e un băiat bun, blând, tăcut, are un caracter mai maleabil decât al tău, e total opusul tău. Și totuși dacă mă întrebi care e idealul meu de bărbat te descriu pe tine, atât fizic cât și psihic (mai puțin episoadele de violență).

Timp de doi ani m-am ascuns de tine, ți-am blocat toate canalele de comunicare, am dispărut pur și simplu. Dar mă gândeam la tine și eram atât de confuză. Te iubeam și totusi îmi doream să mori, ca să scap de toată suferința, să fiu sigură că nu îmi vei mai face rău niciodată.

De două săptamâni te visam în fiecare noapte. Voiam să te sun și să îți cer iertare pentru tot, speram că anii ăștia îți aduseseră alinarea și linistea în suflet. Dar numărul tău nu mai era disponibil (probabil te așteptai să te caut și ai făcut la fel ca mine, ai închis mijloacele de comunicare). De câteva ori am vrut să îți scriu pe facebook, dar nu aveam curaj. Mă gândeam non stop la tine. Simțeam că trebuie să îți spun iartă-mă. Și, într-o dimineață, când m-am uitat să văd dacă ai mai postat ceva, am văzut poza ta la profilul fiicei tale cu mesajul – s-a dus în cer. Și am înghețat. Lacrimile au început să curgă fără oprire, nu voiam să cred că e adevarat. Voiam să îmi spună cineva că e o glumă, că tu ești bine, că ești fericit, că zâmbești, dar nu a fost așa.

Când eram împreună mi-ai spus că, atunci când vei muri, să vin la mormântul tău. Nu am ajuns la mormântul tău. Pentru că eu sunt vinovată de moartea ta. Știam că mă iubești mai mult decât ai iubit vreodată, că ce citim în romanele de dragoste se regăsea în inima ta și eu ți-am lăsat durerea asta imposibil de suportat. Acum îmi ascund durerea de toți din jurul meu. Ei nu înțeleg și spun că nu am voie sa sufăr după cineva care mi-a făcut rău. Și așa o fi, dar tot mă doare.

El a fost mult mai mult decât au văzut alții, el a fost un om bun, un om puternic, un campion. Un bărbat care merita toată admirația și respectul meu, și al lor. Aș da orice pentru cinci minute în care să îți spun că te-am iubit, că îmi cer iertare pentru că am fost lașă și pentru că am pierdut 10 ani de fericire. Iartă-mă pentru tot răul pe care ți l-am făcut.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fără scăpare

M-am îndrăgostit de o femeie măritată

Cum a murit Socrate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. cricri / 24 January 2020 17:27

    este posibil sa fi cunoscut barbatul din povestea ta …Cristi Doru I. cumva?

    0
    0
    Reply
  2. Ileana / 20 January 2020 11:14

    Mama mea a fost un monstru cât a fost în viață. După ce a murit, am idealizat-o și am transformat-o în sfânta care nu fusese niciodată, uitând toate umilințele verbale, bătăile crunte și degradarea la care mă supusese psihic încâ de când am amintiri. Vreo 6 ani, după moartea ei, mi-au trebuit să înțeleg că n-a fost vina mea că a murit, că nu i-am împlinit ultima dorință aberantă și că era un om imperfect care avea nevoie de iertarea mea, nu eu de a ei și abia atunci am reușit să nu mă mai autoflagelez pentru caracterul ei, care n-avea nicio legătură cu mine și nici pe departe cu iubirea sănătoasă. Ce avea ea pentru mine era obsesie, gelozie că voi trăi mai mult ca ea, știindu-se condamnată și dorința de tiran de a-mi controla evoluția inclusiv după moartea ei. Nu e o relație între două persoane de sex opus, dar e tot o relație. Înțelge, dacă ești pregătită, similitudinile, dacă nu, continuă terapia (tot ca mine) și va veni o zi în care vei înțelege că abuzul nu e iubire, oricâtă grijă îți arăta în rest (și mama mi-a dat să mănânc, m-a îngrijit la boală etc.). Va veni o zi în care vei înțelege că tu trebuie să-l ierți pe el ca să poți merge mai departe și că nimic nu a fost vina ta, pentru că l-ai cunoscut când nici măcar nu te puteai considera adult cu discernământ, spre deosebire de el, căci creierul tău era într-o continuă formare la acea vârstă. Conform neurologilor, de abia după 25 ani poți considera că ai “crescut” suficient cât să te consideri adult, dpdv neurologic. El ți-a format anii maturității, acum tu poți să te desprinzi și să devii cine trebuia să fii…Oricând vei fi tu pregătită…

    2
    3
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro