În fond, ce puteam eu să-i ofer acestei femei

11 February 2018

DUMITRU-ALEXANDRU FILIMONO albeață vie se ridica în spirală. Parcă o mistuia pe dinăuntru încercând să-i înconjoare inima cu un cordon vechi artificial. Era obișnuită cu această durere prelungită. Suspina în cascade mai mult din amintirea suferinței decât din traiectoria, deja constantă, a albiciunii, invitată în corpul ei cu atâta naturalețe de pe vremea când timpul nu fugea prin clepsidră. Acum secundele îi aduceau o posomorâre greoaie. Se simțea vinovată, așa că, pe negândite, se hotărâ că o penitență ar fi soluția salvatoare a feminității sale. Cel puțin pentru moment.

Se lasa purtată de propriu suflet alb spre acea zonă de neîmplinire unde nu-și mai amintea când a fost ultima oară când sădise, pe nepusă masă, o speranță. Începusem să-mi simt brațele străine cu care o acopeream apăsându-i carnea, puțin forțat cu vârful degetelor, mai ales când albeața nărăvașă se strecura prin colțurile ființei sale. Mă încredințasem ei, fără să-i spun sau să conștientizez clar, cu promisiunea unui plan de împlinire comun. Între timp albul meu levita, ca întotdeauna, în jurul inimii.

Îmi era greu să găsesc cuvinte în jocul nostru paralel. Aș fi inventat povești doar să-i sorb albeața. Tremura cu un firesc copleșitor dovedind o pasiune nepieritoare pentru suferință, așa cum se obișnuiește la acel amestec reușit de femeie, dar încă tulbure. Erau cuvinte pe buzele ei și mă tot gândeam să le mut de acolo. Literă cu literă, buzele ei nu mai suportau greutatea și se strângeau. Ochii mei rătăceau pe pielea lor vărgată căutând cu disperare o diversiune, o soluție, orice, să n-o pot speria atunci când o voi săruta.

În fond, ce puteam eu să-i ofer acestei femei în afară de tihnă, imaginație și iubire? Întrebarea reală era cat de mult era dispusă să-și compromită visul particular de împlinire pentru un proiect de împlinire comun. Acesta era rolul meu, să o conving că nu era nici un paralelism între buzele noastre vărgate de amintiri amare și trăiri stinse. Câtă energie risipită era pe buzele noastre aspre.

– Hai să mergem să luăm o gură de aer.

– Unde vrei sa mergem?

-E un parc fain prin apropiere. Hai să mergem!

-Parc…

-E un parc cu multe flori.

-N-am mai fost de mult într-un parc. Mi-ar plăcea să mergem.

-Hai, atunci.

-Mă duc să mă pregătesc. Poate găsesc o rochiță cu un motiv floral.

-Fă-ți de cap, este primăvară.

-Suntem în inima primăverii. Nu aș vrea să răcesc.

-Ar fi regretabil, mai ales că vine vara.

-Aaaa, înțeleg! Vine vara și dacă sunt răcită tot un pic înfofolită o să fiu pentru tine. De aici vine regretul tău.

-Nu e impudoare, e dorință.

-Câteodată, sunt amândouă

-Dacă vrei tu…

-Dacă vrei tu!

-Te aștept, să știi.

-Nu am uitat nici o clipă acest aspect. Coboară și voi veni și eu în scurt timp.

femeie floare zeita

Stătea în fața blocului numărând grupul de femei frumoase care își cărau singure cumpărăturile de la supermarketurile de prin preajmă. Monologul său antedialogului cu ea îl neliniștea puțin. Rememora ultimele gânduri, trăiri să-și creeze cumva o percepție a ei când îl va întâlni jos gătită toată. Știa prea bine că așteptarea era menită să-l impresioneze. Se neliniștea de fapt la gândul că nu ar mai tresări deloc după ce în final va coborî. Erau doar un amalgam de gânduri de prisos.

Cel mai bine ar fi fost să cheme un taxi, nu să reîncălzească, una câte una, introspecțiunile lui stufoase. Ochii se mai lipeau de câte-o domnișoară singură amintind de prima dată când a cunoscut-o pe ea, pe Andreea. Și ea era una dintre acele domnișoare frumoase din fața blocului, care își cără singură cumpărăturile de sâmbătă. Pentru el așa ceva era inadmisibil, dar ce era cu adevărat inadmisibil, când a zărit-o întâia oară, era să piardă șansă să-i arate cât îi este de dragă doar uitându-se în ochii ei. Îi picase ca un fulger întâlnirea asta cu o făptură solară chinuită de sacoșele grele. Între timp, ea cobora scările încet. Parcă voia să savureze intens momentul când un bărbat neliniștit, o aștepta jos, de ceva timp, tremurând, fără vreun gând de reproș la adresa ei. ”Cel mai probabil se întreabă ce fel de înghețată să-mi ia din parc…”, își spunea Andreea.

– N-ai chemat un taxi?

– Andreea, șă știi că am uitat.

– Ai uitat sau nu ai avut intenție?

– Cred că intenția a lipsit.

– Măi, să fie! Tu ești mai pieton, așa, de felul tău.

Sfârșitul primei părți. 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Antagonia

Ați vrut să știți urmarea? Poftim!

În lift

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
533 views

Your tuppence

  1. Filimon Alexandru / 11 February 2018 14:15

    Ce-ti mai place sa traiesti in propriul discurs si sa neantizezi ce nu intelegi!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. axelle / 11 February 2018 13:53

    ” ce puteam eu să-i ofer acestei femei în afară de tihnă, imaginație și iubire?” adica un mare NIMIC .Lucrurile astea 3 isi poate oferi si singura. La capitolul iubire , o femeie trebuie sa stie sa se iubeasca intai pe ea apoi sa isi faca timp sa o daruiasca celor apropiati.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro