Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

În viața mea de aproape 28 de ani…

13 May 2019

În alte vremuri, săracele demult apuse, vârsta care se apropia vertiginos de 30 părea a fi bătrânețea prematură a tuturor celor care mai aveau un pic și o împlineau, fără surle și trâmbițe, așa cum se face în ziua de azi. Cei de aproape 30 aveau demult copii, familii, sarcini și treburi de dus la bun sfârșit, astfel încât să fie cât de cât bine pentru toată lumea, în special pentru copil, sau cum aveau pe atunci unele femei mentalitatea, să fie bine pentru soț, ca nu cumva să se uite sub altă fustă. Și dacă o făcea, el nu trebuia să uite care din fuste era mai bună și să se întoarcă mereu la cea care trebuie, adică la mama copiilor. O prostie care mă îngrețoșează și acum peste măsură.

Astăzi, spre deosebire de acele timpuri demult uitate, dar păstrate în amintire sub formă de sechele de cei care le-au trăit, persoanele care mai au puțin și ajung la 30 de ani sunt abia niște copii necopți la minte care abia termină și ei săracii o facultate și care, din lene, nu fac nimic ca să intre în rândul lumii, adică să-și ia casă și mașină, că pentru asta trăiește omul, altfel a făcut degeaba umbră pământului.

Mentalitățile rigide încă ne urmăresc și ne presează să îndeplinim lucruri care, la o anumită vârstă, nu-și mai au rostul așa cum îl aveau în anii ’50. Mentalităților rigide li se pare că dacă nu ai procedat așa cum s-a procedat până în anii ’90, nu ai făcut nimic cu viața ta de copil necopt de 20 și ceva de ani, mâine-poimâine aproape 30 și fără nici un rost în viață. Eu, în viața mea de aproape 28 de ani, am descoperit că unele lucruri sunt mai importante decât altele, că pe unii oameni e bine să îi ții departe chiar dacă îți sunt rude, că timpul trece oricum. Important este să treacă frumos pentru tine.

Primul lucru pe care l-am descoperit a fost dansul. Dansam toată ziua pe „Firestarter” și „Breathe”uitând că sunt copil, uitând ca există timp și că nu există veșnicie. Pentru mine conta ca Prodigy să scoată cât mai multe cântece bouncy și eu să dansez pe ele.

Foarte devreme am constatat cu stupoarea specifică vârstei fragede (nu mai știu câți ani aveam) că prieteniile-s trecătoare și că nu se întâmplă nimic dacă nu mai vorbesc cu Gina de la scara a doua, doar pentru că nu mă simt bine în preajma ei și că mă enervează la culme. Chiar dacă, vorba aia, eram prietene. Nu ne-a afectat pe niciuna decizia mea, drept pentru care atât eu cât și ea suntem bine sănătoase amândouă.

Scrisul m-a găsit el pe mine și pe la 12 ani am început să compun niște poezii tâmpite despre toți oamenii pe care îi cunoșteam. Înainte de asta scriam texte pentru copii în speranța că revista școlii mă va face o scriitoare celebră în județ. Atunci mi-am dat seama că e un fel de terapie pe care o folosesc și astăzi.

Am învățat că o fată trebuie să aibă mereu unghiile îngrijite la mâini și la picioare, așa că mi-am făcut unghiile singură din clasa a treia, cu forfecuța și pila, pe principiul curățeniei, al îngrijirii și al impactului vizual. Bineînțeles că nu am putut să mă duc și la școală cu manichiura mea french, iar fetițele invidioase îmi spuneau des că am unghii de vrăjitoare.

Plecând de la ceea ce am afirmat mai sus, m-am obișnuit destul de repede cu invidia celorlalți și m-am învățat să mă mulțumesc cu ce am. M-a încercat și pe mine invidia și mi-am dat seama repede că nu e pentru mine. Muritul de grija altuia e un fel de sport pe care îl practică doar cei slabi de înger, săraci cu duhul și spărgătorii de semințe. Iar în viață trebuie să îți cunoști limitele.

Clișeul „aproape nimeni nu îți este prieten” este mult prea vechi pentru a mai fi dezvoltat. Îl ştie toată lumea. Dar, în același timp există oameni care încet, încet din prieteni se transformă în familie și îți sunt alături orice ar fi, trebuie numai să le spui. Așa era Irina. Nu am crezut că doare atât de tare așa cum niciodată nu m-am gândit că aș putea să o pierd vreodată. Telefonul nu mai sună, iar în ultimul mesaj mi-a urat weekend plăcut.

Educația este poate cel mai important lucru de care un om trebuie să aibă parte începând de foarte devreme, însă pe mine experiența de până acum m-a învățat un lucru: decizia asupra facultății trebuie luată mai târziu. Așa mi s-a întâmplat mie. Am început două facultăți, nu am terminat niciuna și urmează să o încep anul acesta pe a treia, pe care o voi termina pentru că mă pasionează domeniul de câțiva ani. La 18 ani habar n-aveam că asta vreau să fac.

Când ești mic și la început de drum, te însoțește și un orgoliu cât casa, de care nu scapi decât dacă te dai cu capul de pragul de sus de mai multe ori. Am observat că e mai bine fără orgoliu, pentru că fix acesta te împiedică să pui la punct pe cine te enervează. Și o faci bine fără el. Fără mătură și băț.

Familia rămâne familie pentru totdeauna dar asta nu înseamnă că familia îți va fi aproape sau te va lăsa în pace atunci când trebuie. Din fericire, nu am constatat asta pe pielea mea, dar am văzut cum familia poate fi formată din niște oameni meschini și malițioși care nu țin cont de nimic, iar ceilalți trebuie să joace după cum cântă ei. Or puțini oameni joacă după cum cântă alții. Cei care nu joacă se enervează. Și nu iese bine.

Orice fată din lumea asta va ști atunci când l-a întâlnit pe cel cu care vrea să împartă tot. Lucrurile astea nu se spun, nu se observă, nu se comentează, pur și simplu se simt. Eu am făcut asta la 17 ani și sunt și acum sigură pe decizia de atunci. Bineînțeles că acest moment vine mai devreme sau mai târziu. Nu este un adevăr general valabil faptul că iubirea o întâlnești în liceu. Poate doar pe prima.

Începutul vieții de cuplu nu este nunta. Susțin anii de cunoaștere atunci când cei doi se descoperă unul pe celălalt cu bune și cu rele. Nunta e doar o seară de dezmăț cu dans în balerini, în schimb viața în doi e o…viață, nu?

Citiţi şi Mie aşa mi se pare

Bunicii, ai oricui ar fi ei, sunt cei mai buni oameni din lume. Dar și mai buni sunt străbunicii. Eu am avut norocul să am doi. Pe bunicul Nicu, cel care îmi aducea mereu smochine și mere, și pe bunica Varvara cea pe care am pierdut-o la 21 de ani, dar care este și acum cu mine, fiindcă nu e zi să nu mă gândesc la ea. Bunica mea, cea care la 80 de ani construia cotețe pentru găini și scotea apă din fântână, modelul meu de femeie puternică și independentă. La 23 de ani l-am pierdut pe fiul ei, tataia adică. El a fost și este cel mai bun om din lume pentru mine, ca și pentru alți oameni. De la el am învățat ce înseamnă altruismul, ce înseamnă să îl ajuți pe cel în nevoie și cât de mișto sunt pisicile. Așadar, cine nu are bătrâni, să-și cumpere, pentru că oricine are nevoie în viața lui de un bătrân.

Apropo de bunici, eu cred că viața la țară e unică prin simplitatea ei și că cei care am avut bunici la țară am fost niște norocoși.

Până la 27 de ani am cunoscut cărțile, parcurile, scrisul, plimbările, țările, oamenii, situațiile bune, necazurile, egoismul, lacrimile, frustrările, indiferența, răutatea, cafeaua, diminețile, Vanilla Fudge, toate sub forma lor brută sau șlefuită. Am învățat să port ce vreau și cum vreau fără să-mi pese, să ascult ce vreau chiar dacă poate melodia aia are aproape 60 de ani, să cânt singură prin casă dacă am chef, să iau o pisică de pe stradă, să merg kilometri întregi pe jos, să mă opresc să fac fotografii ca să le pun în stivul de amintiri, să păstrez tot ce a însemnat ceva vreodată, să fac lucruri pentru mine.

Nu trebuie să am casă chiar acum, nici mașină, nici nu trebuia ca până acum să termin o facultate pe care nu mi-am dorit-o, nici să fac un copil, nici să șmotruiesc toată ziua, nici să mănânc scaieți ca să plătesc ratele în care m-am înglodat pentru casă sau mai știu eu ce.

Fiecare își trăiește viața fix așa cum vrea și cum simte. Eu, la fel ca mulți alții, am ales să nu dau atenție mentalităților rigide și să fac lucruri pentru mine, lucruri pe care am simțit că trebuie să le fac sau să nu le fac. And no regrets so far.

Mă apropii încet de 30 de ani și în căști îmi cântă Prodigy.

Guest post by Bar Ayeli

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro



2 views




Citiţi şi

Pare el mai deștept după un așa mare efort al tău? Pare, dar degeaba

Omul nu este niciodată prea bătrân, prea căsătorit, prea sărac, prea bogat, prea urât sau prea frumos să își dea voie să iubească

Ai pierdut atât de multe, tată, în paharele și sticlele tale

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro