„Întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult”

Angela Baciu

5 April 2017

Angela Baciu, foto Adrian MociulschiIn memoriam

Interviu cu scriitorul Fănuș Neagu realizat de Angela Baciu

* Am muncit din răsputeri să scap de mizeriile proletcultismului.

* Am fost strâns legat de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Băeşu, Raicu, Cosaşu, Grigore Hagiu ş.a.

Nu-mi fac bilanţul.

Poate, numai uneori, când mi-e frică de moarte

 A.B.- Sunteţi directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, stimate Fănuş Neagu…

– Încă…

A.B.- Sunt bucuroasă că am reuşit să ne întâlnim astăzi, aici, chiar în incinta Teatrului, în biroul dumneavoastră. Îmi puteţi spune ce înseamnă această funcţie pentru dumneavoastră şi cu ce probleme vă confruntaţi?

– Probleme foarte mari nu am avut, doar că, spun acum cu tristeţe, mi se încheie mandatul, împlinind trei ani şi jumătate de când sunt director de teatru. Acum mă pregătesc să predau mai departe ştafeta, probabil bunului şi vechiului meu prieten Ion Cojar, regizor de mare prestigiu, cunoscut atât la noi în ţară, cât şi în străinătate.

A.B.- Cum s-a împletit activitatea de scriitor cu cea de director al primei instituţii teatrale din România?

– Uşor nu a fost, dar am reuşit să cunosc o lume minunată, cea a teatrului, cu bulversări, drame, tragedii şi, mai ales, cu premierele ei. Este o lume, pot spune, fabuloasă, pe care nu îmi pare rău că am traversat-o, dimpotrivă. Însă este o lume în care intri, dar într-o zi trebuie să şi ieşi, căci dacă te scufunzi în ea, intri în mlaştinile desfătării sau în mlaştinile nimicului. Este ca orice strat social, fantastic, frumos de văzut, mai ales de la distanţă, dar înlăuntrul fenomenului vezi că lucrurile nu stau chiar aşa. Sper că mi-am făcut mai mulţi prieteni adevăraţi printre actori decât aveam înainte de a deveni director. Acum, după trei ani şi jumătate, plec cu inima curată, în sensul că am făcut tot ce se putea face într-o perioadă dată. S-ar putea, şi ar fi bine aşa, ca regizorul Ion Cojar să facă mult mai mult.

A.B.- Aţi împlinit, în 5 aprilie 1997, vârsta de 65 de ani. La mulţi ani, maestre! V-aţi făcut un bilanţ cu această ocazie?

– Nu. Nu-mi fac bilanţul. Poate, numai uneori, când mi-e frică de moarte; sau alteori, când sunt cutremurat de îndoieli, spaime, dar întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult.

fanus neaguA.B.- În perioada de directorat aţi reuşit să mai scrieţi literatură?

– Am scris destul de mult. Am terminat un volum pe care l-am şi predat la „Cartea Românească”. De fapt, aş fi vrut să-l predau Editurii „Porto-Franco”, dar, după cum ştim, este prea săracă astăzi, cum sunt şi eu prea sărac; e o carte de povestiri numită „O corabie spre Bethleem”, de aproximativ 200 de pagini. După ce am terminat acest volum am reluat o carte mai veche, o rescriu, iar în această vară, pentru că vara sunt mai leneş, voi scrie o piesă de teatru, nu voi dezvălui încă despre ce este vorba.

A.B.- Să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, în perioada 1954- 1956, când eraţi redactor la „Scânteia Tineretului” şi colaborator la „Amfiteatru” şi „Luceafărul”. Comparaţi, vă rog, munca gazetărească de atunci cu cea de astăzi.

– Astăzi nu mai sunt gazetar, sunt director, redactor-şef la „Literatorul”; atunci eram doar un începător şi un trepăduş. Nu este acelaşi lucru să fii începător şi director. Eram foarte tânăr, fermecat de viitor, cu toate că erau toate uşile închise pentru mine şi toate uliţele ferecate, dar credeam în viitor, ştiam că voi face lucruri bune şi frumoase şi trebuia să muncesc mult pentru aceasta.

Astăzi ştiu cum se face o revistă, cum se face un ziar şi cât de greu este să scrii. Întâmplător, lucrez şi cu generaţia tânără, sunt nişte tineri entuziaşti şi culţi, poate mai culţi decât pe vremea noastră, pentru că epoca s-a deschis către întreaga lume, s-a diversificat. În timpurile mele, trebuia să fii mereu aplecat, nu subjugat, literaturii ruse – cea mare şi celebră, clasică şi dominatoare, pe care o voi iubi întotdeauna şi toţi, cred, o vor iubi; pentru că m-a ajutat enorm. Îi amintesc pe Pasternak, Şolohov, Evtuşenko, Rasputin. Târziu, am pătruns şi în literatura occidentală, îndrăgostit fiind mereu de anglo-saxoni, apoi am pătruns în literatura franceză şi italiană, dar toate acestea cu mari sacrificii, cu întortocheri şi zăpăceli, mai ales pentru faptul că am fost mereu un tip zănatec, împrăştiat, neordonat, cu o cultură eclectică. A trebuit să mă ordonez toată viaţa în tot ce am făcut. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar cred că uneori este bine să fi şi sărit într-o copcă, dintr-o copcă într-un fluviu, dintr-un fluviu într-un bloc-turn etc. Dar, în mod cert, ca un tânăr să poată răzbi astăzi, trebuie să aibă o cultură temeinică.

Angela Baciu si Fanus Neagu

Angela Baciu și Fănuș Neagu

A.B.- Să ne aducem aminte de debutul Dumneavoastră din 1954, produs în revista „Tânărul scriitor”, cu povestirea Duşman cu lumea.

– În realitate, am debutat mai întâi, şi sunt foarte mândru de acest lucru, la Galaţi, în ziarul local „Viaţa nouă”, eram tare fascinat de plumb, de litera scrisă, de miracolul foii de ziar. Pot spune că am întâlnit acolo nişte oameni drăguţi, binevoitori. Tot în acea vreme era şi un cenaclu literar vestit în Galaţi, o adevărată şcoală de literatură, pe str. Gamulea, numit „13 iunie 1916”, pe care îl frecventam cu Tia Chiper, cu un mare prieten, doctorul Viorel Dumitriu, care a murit, cu Ştefan Negrea, care a murit în închisoare, eu fiind, mă gândesc acum, unul din puţinii supravieţuitori. Eram nişte tineri frumoşi, entuziaşti, plini de bucuria poeziei, a literaturii, de mirosul teilor de pe strada Domnească, de frumoasa Dunăre… Păcat că la vârsta aceasta nu mai putem să ne adunăm cu toţii, să stăm la un pahar de vin bun, ca odinioară, călătorind pe Dunăre, între Brăila şi Galaţi…

A.B.- Primul volum v-a apărut în 1959, Ningea în Bărăgan, retipărit, cu unele adaosuri, în 1964, sub titlul Cantonul părăsit, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Somnul de la amiază (1960) şi Dincolo de nisipuri (1962). Se publica greu o carte?

– Era foarte greu să publici. În primul rând, pentru că trebuia să fii, într-o oarecare măsură, proletcultist. În volumul meu de debut sunt doar două povestiri bune, restul sunt nişte chestii ratate, dar simţeam că zestrea primită de la părinţi, de la strămoşi, trebuia dezvoltată. Am muncit din răsputeri să scap de toate mizeriile proletcultismului.

A.B.- Ce prietenii v-au marcat în viaţă?

– Foarte multe. Nu pot să amintesc decât puţine nume, nu am avea spaţiu pentru toate, am fost strâns legat de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Băieşu, Raicu, Cosaşu, Grigore Hagiu ş.a., a fost o generaţie superbă, care nu se va mai repeta. Generaţie de mari poeţi care, iată, dispare. De curând au murit marele prieten Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Baltag – prieteni de inimă…

A.B.- Ce înseamnă să primeşti de atâtea ori Premiul Uniunii Scriitorilor?

– Demult, să primeşti acest premiu însemna nişte bani în plus. Prima dată eşti fermecat, te crezi chiar vrăjitor, consideri că ai primit totul, eşti îndrăgostit de iele şi ele de tine. Dar celelalte premii devin rutină. Premiile nu fac un scriitor, ci îl ajută să scrie alte cărţi. Ca scriitor, pot spune, nu o duc prea bine, dar nici foarte greu, dar mă gândesc la bieţii tineri care abia încep să scrie, cum se vor descurca ei? Astăzi, un prozator, ca să trăiască decent, trebuie să aibă un tată moşier sau fabricant, pentru că proza este o osândă, nu o desfătare. Ca să scrii 6-7 ore pe zi, să citeşti apoi 2-3 ore, trebuie să fii rupt de realitate, de mizeriile cotidiene, să nu-ţi pese de nimic, doar să scrii. Cred că, la ora actuală, literatura noastră este în pragul nenorocirii. Neajutată de stat, nu se mai poate descurca. Într-o ţară mică, aşa cum este România, într-o ţară hărţuită de toate neamurile închipuite din jur, literatura trebuie să beneficieze de sprijinul statului. El neexistând, literatura nu mai rezistă.

Angela Baciu, Fanus Neagu, Paul Paltanea

Angela Baciu, Fănuș Neagu, Paul Paltanea

A.B.- Dar revistele literare?

– Nu sunt profet, sunt doar redactor-şef. Dezastruos viitor! Sigur, soluţia la îndemână este cea a sponsorizărilor. Dar banii se pare că nu sunt daţi în această direcţie. Toată stima mea pentru echipa de fotbal din Galaţi care mi-e dragă şi felicitări celor ce o sprijină, dar are nevoie de ajutor în primul rând literatura. Există în Galaţi o editură şi o revistă „Porto-Franco” serioase, foarte puternice, care ar trebui sprijinite cu toate puterile, căci altfel se pot pierde. Şi mă gândesc acum, că prima statuie a marelui nostru poet Mihai Eminescu a apărut în Galaţi, în acel minunat oraş de negustori…

(Bucureşti, Teatrul „Nottara”)

Interviu publicat in cartea „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă” de Angela Baciu (Editura “Junimea”, 2015)



Citiţi şi

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

Am iubit-o. Am ucis-o

Înapoi în copilărie: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,889 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro