După atâta timp, o să vorbesc despre ea. O ea specială, pe care o port mereu cu mine. În sânge, în gânduri, în suflet şi în fiecare celulă. Nu pot să îmi imaginez viaţa altfel… ea sunt eu şi eu sunt ea… Ela, Ela mea.
Am întâlnit-o acum multă vreme. Frecventa cu o nespusă curiozitate cursurile mele şi de fiecare dată îmi plăcea să o încurajez. Am vrut mereu să-şi lase ideile libere; o citeam, putea mai mult decât îmi arăta. Era o fire introvertită, emotivă de-a dreptul şi chiar dacă nu voia în mod evident ca lumea să ştie acest lucru, gesturile o dădeau de gol. Şi când realiza, se înroşea… Doamne, ce culoare prindea în obraji!
Ela era o fată cuminte, energica, frumuşică, cu buze cărnoase care îndemnau mereu la sărut, un păr negru şi lung până la mijloc şi nişte mâini formidabile (formidabilă chiar şi cicatricea de la baza degetului arătător, pe care am sărutat-o de nenumărate ori). Ochii îi erau schimbători, dimineaţa mai verzi, spre seară deveneau aproape căprui, iar când plângea căpătau o nuanţă de cenuşiu. Da, am văzut-o plângând. Recunosc, de câteva ori eu am fost motivul şi acum îmi pare nespus de rău. M-a iertat de fiecare dată, avea un suflet minunat, fapt pentru care o divinizez.
Am plăcut-o de la început, chiar de la primele cursuri, dar modul în care privea lucrurile, felul în care râdea, mimica de copil mirat atunci când calculele din mintea ei nu ieşeau aşa cum ar fi trebuit, toate acestea m-au determinat să le dau dracului de principii şi să o invit la cafea. M-am temut teribil că nu o să accepte, dar Universul, planetele, destinul, soarta, toate mi-au surâs şi, în ciuda celor 20 de ani care ne despărţeau, ea nu a refuzat (de fapt, dacă mă gândesc mai bine, în afară de faptul că îi eram profesor şi vârsta mea, alte piedici nu existau. Soţie nu aveam, copii nici atât). Au urmat perioade pestriţe, mai grele şi mai uşoare. Ea a trecut eroic prin toate.
La clasă, relaţia noastră era de profesor-studentă (chiar dacă privirile ni se înnodau mereu şi dorinţa creştea nebuneşte, făcând sângele să clocotească în noi), o corectam când greşea, notele le primea pe merit (de aceea a primit şi note mici în examene la materia mea) şi încercam din răsputeri să nu fac diferenţe între ea şi colegii ei. Desigur, ea îmi ceruse asta. La clasă era „domnişoara X”, la fel ca şi ceilalţi, dar când ajungeam în intimitatea noastră „domnişoara X” devenea „Ela mea” şi braţele mele o cuprindeau şi o ţineau strâns, iar mâinile ei se jucau în părul meu. Îi cântam mereu la pian, îmi plăcea să o văd bucuroasă. Mă iubea mult, chiar dacă îi era nespus de greu. Eram fericiţi… dar Ela mea a trebuit să plece. A crescut, s-a maturizat şi era vremea să îşi croiască drumul. Nicio clipă nu am avut dreptul să o ţin pe loc. Era rândul ei să experimenteze, să încerce, să se bucure de tinereţe. Eu am făcut lucrurile acestea cum am vrut şi cum mi-a plăcut şi asta mi-am dorit şi pentru ea.
Mi-a promis că se întoarce. S-a întors acum un an… era schimbată, dar, ca în vremurile bune, am stat îmbrăţişaţi ore în şir, i-am cântat la pian şi am povestit. Eram fericit şi întreg, sufletul meu era, în sfârşit, acasă. De atunci şi până nu demult, zilele noastre s-au scurs la fel: pline de bucurie şi dragoste… până într-o dimineaţă când Ela mea m-a părăsit… pentru totdeauna. Cred, însă, cu tărie că ne vom reîntâlni cândva.
Guest post by anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
