A trecut un an fără o zi de când m-am urcat într-un copac la 7.03 am. Atâta doar că, nu cum urcă toată lumea şi nici la vârsta la care asta n-ar fi privită ca o ciudăţenie. Ci cu tot maşină. Acum pot să zâmbesc, dar tot mi se încreţeşte sufletul de frigul gândului la ce-aş fi ratat eu dacă nu rata atunci doamna cu coasa. O mare iubire ascunsă între faldurile unei vieţi pline de dragoste, dar numai ca destinatară…
7.03. Cam dimineaţă şi, mai mult, copacul nu era într-o livadă sau pădure, adică nici tu fructe, nici refugiu din calea vreunui urs fioros. Eu sunt mai comodă de felul meu, de aceea am ales varianta motorizată şi mai excentrică, de aceea lipsea şi motivul.
Cunoscusem cu o lună înainte un bărbat foooarte simpatic. Care mă înnebunea cu telefoanele, cu vocea lui senzuală numai bună de scos minţi şi aşa nu prea bine înşurubate, cu nişte ochi albaştri de te lua cu ameţeală, cu… Aş putea continua cu toate câte mi-au dat viaţa peste cap, la propriu, dar mă tem de toate femeile care l-ar vrea. Ştiam deja destule despre el, încât să nu las gândul să se ducă prea departe, pentru că amândoi aveam trecuturi ce purtau deja oribilul nume de „obligaţii” şi niciunul, intenţia să şi-l schimbe.
Acum un an fără exact o zi ne despărţeam după o noapte ce albise de lungă ce fusese.
În parcare, maşinile noastre, tot un el şi o ea, păreau mai apropiate de cum le lăsasem şi le stătea, şi lor, bine împreună. Una roşie, alta neagră.
Ne-am semnalizat cu avariile un ultim rămas bun şi am pornit, în direcţii opuse, către vieţile nostre fără celălalt. Şi fără vreun semn, o zbatere de ochi sau de suflet, care să mă oprească din drum.
La nicio oră, lunecasem deja printre coasă şi mâna scheletică ce-o ţinea şi îl sunam cu voce tremurândă să-i spun că scăpasem. Aflam, încă buimăcită de şoc, că-mi „prinsesem urechile”, că mă îndrăgostisem.
Primul medic care m-a văzut a fost… el. În aceeaşi zi. La câteva ore era lângă mine, încă îngrozit de gândul că s-ar fi putut să nu mă mai poată strânge niciodată în braţe.
Am înţeles atunci că accidentul a fost the point of no return al relaţiei noastre. Şi că mă aştepta fie gloria, fie dezastrul lângă un bărbat apărut, providenţial sau fatidic, din cele şapte miliarde de jumătaţi de suflet ce umplu cinci continente, ca să-l întregească pe-al meu.
Un an fără o zi am umblat într-o singură maşină, devenită „a noastră”. Casă pe roţi pentru o iubire pribeagă. 80.000 de kilometri de drum şi dragoste.
Maşina nu a scârţâit o dată. Iubirea noastră, da. Am trecut de zeci de ori pe lângă locul unde putea fi o cruce şi de fiecare dată am ridicat ochii spre cer. Câteodată a mulţumire, câteodată a năduf că cineva nu şi-a făcut treaba până la capăt. Am căutat mereu un înţeles al întâmplării, am vrut să ştiu de ce am fost lăsată să trăiesc şi încă atât de diferit. Răsplată sau pedeapsă? Ce aveam sau mai aveam de făcut?
Răpsunsurile au venit treptat. Aveam de plătit păcate. Mai vechi şi mai noi. Şi chiar eram fericită că sufăr cu râvnă. Mai aveam de tras ponoase pentru nedreptatea făcută victimelor colaterale ale unei iubiri ca un cutremur. Şi nu mi se părea nedrept să le trag. Mai aveam de trăit viaţa cea nouă care mi se dăruise. Şi o făceam cu exaltare de dragoste nouă. Printre nori negri care dezaripau speranţa şi curcubeie ce o relansau spre tării.
Ne-am împlinit anii fără fast, au trecut sărbători sfinte fără casă şi fără familie, am păşit dintr-un an vechi şi altul nou cu dor de vis împlinit, ne-am plâns neştiuţi îndoielile şi ne-am găsit alinarea în îmbrăţişarea care sublima toată nevoia de celălalt. Am vrut un miracol şi, cum să-i spun, fără să-l omor, că s-a întâmplat?
Pentru că azi am aflat de ce mai sunt aici, pe un pământ al făgăduinţei. Copilul. De atâtea ori implorat, mut, cu mâini ocrotitoare pe un pântec gol, cu obrazul lipit de locul unde aştepta să se petreacă minunea, cu palma cuibărind un sân ce ar fi putut hrăni o guriţă cât un năsturaş. Cine a vrut ca la întrebare de acum un an fără o zi „Până când, iubito?” să răspund cu sufletul „Până la moarte!”a făcut posibilă şi vestea asta. Şi când? Chiar când vom împlini un an de când ne-am adunat împotriva tutror celor 1000 de „Nu”.
E azi. Un an. Am deschis ochii, nu ştiu cum, exact la 7. Nu mă mai mir de nimic. Mai sunt trei minute. Mă uit spre bărbatul care doarme liniştit lângă mine. Fără să ştie că va fi tată. Respiră uşor. Dau să-i sărut fruntea caldă de somn. Nu doarme. Deschide ochii şi mă priveşte cu tot azurul lor. Duce un deget la buze când dau să vorbesc. Mă îmbrăţişează şi aud un clichet ca de clopoţel. Fac ochii aceia miraţi după care e topit. Îmi pune ceva în palmă. Chiar nu vreau să mor de fericire!
O cheie de maşină, singură, şi tot m-ar fi făcut să plâng de bucurie. Dar de ea erau agăţate două inele. De legământ pe viaţă. Lacrimile s-au pornit fără voie. I-am luat mâinile amândouă şi i le-am împreunat pe locul unde încolţise visul. A înţeles. Mi-a pus inelul în deget şi m-a întrebat cu sfială „Vrei?”. Cum să nu spun „Da”?
Nu cred că mă voi duce prea curând să-mi văd maşina… 🙂
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
