Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Iubirea – oameni buni, oameni răi și oameni indiferenți

6 July 2020

N-am învățat niciodată să iubesc, am fost făcută să iubesc. Am iubit dintotdeauna. La început cu inocența genuină de copil și apoi cu tot simțul de răspundere. Conștient. Visceral. Nici minte nu m-am învățat, deși iubirea m-a zdrobit nu odată, am continuat să iubesc la fel de profund ca întotdeauna. Prostește, ar spune unii, naiv, aș spune eu.

Am iubit și am tras ponoase, am iubit și am cules cununa de lauri, am iubit și am râs, am iubit și am plâns, am iubit și am murit de dor. Am purtat adesea o iubire adânc înrădăcinată în sufletul bandajat de suferințele trecute, am iubit la fel de fiecare dată, la fel de conștient și la fel de visceral. Mi-am iubit vara copilăriei, mi-am iubit bicicleta cu care am bătut satul în lung și-n lat. Acum mi-am pierdut vara cu tot ce a conținut ea. Bunici, bicicletă, sat, tot. Nu mai am nimic din toate astea ceea ce la un moment dat, atunci când am deschis ochii și am văzut că nu le mai am, m-a zdrobit.

Dar am continuat să iubesc în ciuda timpului nemilos și în ciuda oamenilor nemiloși, ce-i drept, cu o doză sănătoasă de precauție. Căci, din prea multă iubire greșești fără să vrei, fără să îți dai seama ajungi să-i rănești pe unii și să-i iubești pe alții. Și poate că nici unii, nici alții nu merită nici să fie iubiți, nici să fie răniți. Iar cel mai rău e atunci când ajungi să fii tu cel rănit și neiubit. I se întâmplă oricui, nu-i motiv de plâns, e viața așa cum e ea, făcută din oameni buni, oameni răi și oameni indiferenți, cei din urmă reprezentând cea mai căzută specie de oameni existentă pe Pământ. Nu există să nu-ți pese. Egoismul e cea mai complexă formă de ură, la polul opus de admirație, care e cea mai sănătoasă formă de invidie. Dar, chiar și din egoism iubești pentru că te iubești pe tine. Nu există formă de viață fără iubire. Respirăm iubire fără să știm și chiar și așa, iubim conștient. Știm că iubim.

Citiți și Bărbații care ne tratează cu indiferență ne iubesc?

Mi-am iubit pământul pe care l-am bătătorit cu mii de pași, mi-am prețuit fiecare decizie bună sau rea, pentru că toate m-au dus, într-un final, acolo unde mi-am dorit. Doar linia drumului s-a schimbat, rezultatul l-am avut același. Toate au stat, de fapt, la baza unei singure decizii, am ales să iubesc. Am ales să fiu pe partea bună și nu am înțeles niciodată ura. Faptul că aleg să iubesc nu mă face un om bun, mă face un om sănătos. Un om sănătos la cap nu urăște pe nimeni, e capabil să simtă. Cei ce urăsc nu sunt sănătoși la cap.

Suntem suma propriilor decizii, pe care le luăm în funcție de cât ne iubim pe noi și pe cei de lângă noi, iar la un moment dat ajungem inevitabil să ne fie frică să mai iubim pe cineva. Există felurite lucruri greu de făcut, de neimaginat atunci când nu trebuie să le faci, de necrezut că ai putut să le faci și totuși te gândești la ele, ca măsură de precauție sau ca măsură de curaj. Să uiți pe cineva este unul dintre cele mai grele lucruri de făcut, în fapt, cel mai greu este să uiți iubirea ce-ai purtat-o unui om de-acum străin pentru tine. Să-ți uiți iubirea. Să uiți că ai iubit. Cum să faci asta? Cum să ieși întreg după asta? Se poate face, cu imensă dificultate, dar se poate face. Nu se iese întreg niciodată. Sunt cicatricile cele care rămân, acele bandaje ale suferinței despre care vorbeam mai devreme. Nimic nou până aici. Nimic nu mai e nou și nimic nu mai suprinde și totuși suntem mereu luați prin surprindere. De ce m-a mințit? De ce a plecat? De ce nu a rămas? De ce nu a venit? De ce? De ce-uri multe, majoritatea fără răspuns. Dar pe care adorăm să ni le adresăm, exact ca o melodie pusă pe repeat la infinit. Iar răspunsul nu vine niciodată.

Suntem obișnuiți să iubim orbește și vom iubi întotdeauna pentru că noi trăim din iubire, pentru că din iubire se trăiește. Respirăm iubire.

Guest post by Sylvia Sartori

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Practica ne omoară

Pe mine nu m-a mai ales niciodată, a plecat într-o dimineață de duminică

Provocările «visului american» – American Beauty

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro