Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

L-am căutat. L-am găsit. Era în același loc. Cu altcineva

12 December 2017

adriana titieniZilele trecute, o prietenă bună, povestindu-i un incident casnic, cu niște replici urâte, pe care numai doi oameni căsătoriți de țânpșe ani și le pot arunca, îmi zice: „puteai să faci crimă și te achitau pentru legitimă apărare”. Și atunci m-a lovit. Mi-am amintit când aș fi putut fi achitată prima data pentru legitimă apărare.

Era în iarna anului 1994, aveam 18 ani și împreună cu trupa de teatru pentru adolescenți ne-am hotărât să facem „revu’” undeva la munte.

După un drum rapid cu trenul și vreo două ore de urcat pieptiș, ne-am întâlnit cu tractorul cu remorcă pe care îl tocmisem să ne ia și să ne ducă la cabană. Era o cabană forestieră fără curent, fără apa potabilă, fără canalizare. Două camere mari cu multe paturi și un salon-bucătărie-sufragerie de-am făcut petrecerea acolo.

Ne-am urcat claie peste grămadă în tractor (în cabină stăteau profa și soțul ei) cu arme și bagaje… Tractorul se opintește o dată, de două, de trei ori și, evident, nu pornește. Noi eram 20 și aveam o mulțime de bagaje (mai ales mâncare). După ce ne tot dă jos și ne urcă în remorcă, tractoristul decide că trebuie să mai aruncăm din bagaje… ca să poată porni. Mai ales mâncare, pentru că, spunea el, ne poate aproviziona contra cost zilele următoare. Habar n-am ce a fost în capul nostru, poate și de la vinul bun de țară pe care îl consumasem pe tren (vinul, evident, nu l-am aruncat), dar ne-a apucat o isterie generală și-am aruncat plase cu pâine, conserve, salată de boef, sarmale, cu tot cu oalele și platourile în care au fost puse de mamele noastre grijulii.

În furia aruncatului, am confundat o plasă și mi-am trimis pe apa sâmbetei adidașii preferați (unica pereche de altfel, albi cu trei dungi verzi, pe care-i iubeam cum numai în adolescență poți iubi – oameni sau lucruri – adidași care miroseau îngrozitor în interior, dintr-un motiv misterios și pe care, oricât îi spălasem și tratasem cu diverse leacuri băbești, tot puțeau). Nu mi-am dat seama pe moment. Am realizat lucru ăsta pe seară, în cabană, când îmi desfăceam bagajul. Ideea e că mie muntele îmi amintește de adidașii ăștia puturoși și nu știu cum, de atunci, mirosul de picioare nespălate nu mai e grețos, ci cumva nostalgic, dându-mi o oarecare dependență.

adolescenti iubire

Situația mea amoroasă era încurcată. Îmi plăceau dramele. Mă făceam actriță… De fapt, în capul meu toată viața am trăit drame și nu știu dacă nu e din cauza modului de-a vedea lumea sau e doar că m-am simțit mereu neiubită

Cum ziceam, eram semi-îndrăgostită de un băiat și foarte îndrăgostită de cel mai bun prieten al lui. C. și J. C. era oficial prietenul meu, frumos, înalt, îl plăceau toate fetele din trupă, din liceu, din oraș, din țară, din univers. J. era un pic mai înalt ca mine, miștocar, enervant, consuma mult alcool, fuma ca turcii și avea și o problemă la un șold, făcuse fotbal de performanță copil fiind… A!!! Era și crăcănat. Avea niște ochi verzi-albaștri lăptoși. Nu glumesc, era fix așa cum l-am descris, golan maxim. Și după el mureau gagicile. Din toată galaxia. Pentru că avea un nu știu ce. Iar eu eram topită. Iar el știa asta. Și-a făcut tot posibilul să mă țină în corzi în toată perioada…

C. nu și-a dat seama de nimic, nu i-am spus niciodată, nici măcar atunci când, ani mai târziu, s-a pus problema căsătoriei, n-a știut de ce eu am ales să mă despart să pun capăt relației neelegant și otrăvitor …Eram în Irlanda, împărțeam aceeași cameră, același pat, aceeași viață și scurt și direct i-am spus că la întrebarea pe care mi-o pusese câteva zile în urmă nu puteam să-i răspund decât cu NU. NU, pentru că nu mai sunt îndrăgostită de el, nu, nu, nu te iubesc și ce căcat vorbim despre căsătorie, familie, când eu vreau să mă întorc în țară și să dau la facultate. Am 21 de ani?? Ce mă-sa??

Un an mai târziu eram căsătorită, peste încă un an, apărea și primul copil. Cu altcineva…

Da, J. se juca cu mine, mă tenta, mă urmărea, făcea glumele care-mi plăceau, eram partenera favorită la bridge (avea și de ce: creier am avut întotdeauna, cu unele excepții, evident). Ce să zic? În săptămâna petrecută în sălbăticie, unde am dormit claie peste grămadă, cu zăpada de un metru troienită la ferestre, cu spălatul în comun la izvor mai jos, la o jumătate de kilometru, după dansurile de la petrecerile din fiecare seară, în toată semiobscuritatea aia a zilelor de iarnă, cu sobe duduind de căldură și lumânări aprinse pentru a nu ne scoate ochii, i-am cedat. Într-o noapte, când toată lumea dormea, m-a trezit. Am știut ce vrea. Am vrut și eu.

A doua zi, nu am așteptat nimic. Nimic. Nu mi-a ars sufletul de dorința de a fi îmbrățișată, iubită, recunoscută, întrebată, timpul s-a scurs normal, încet, am locuit în brațele iubitului oficial, am mâncat, am râs, am jucat, s-a făcut noapte. A venit. L-am așteptat. Am mers în același loc. Am vrut. A vrut. L-am iubit!

A trecut și ziua următoare. A venit noaptea. L-am așteptat. N-a venit. L-am căutat.

L-am găsit. Era în același loc. Cu altcineva. Cu o fată. Frumoasă.

Atunci am ucis pentru prima oară în mintea mea. L-am ucis fulgerător, fără cazne. Și am fost achitată. În legitimă apărare.

Mi-a fost prieten bun în continuare. Am râs, am vorbit, am jucat, am povestit, am fost imbatabili la bridge.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ai fi zis că sunt cel puțin Meghan și Prințul Harry

Aveam senzația că am ajuns în rai, fără să fi fost nevoie ca, mai întâi, să mor

Am pus mâna pe bărbatul visurilor mele

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,331 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro