Eu, iarna, sunt mai deșteaptă

Adriana Titieni

5 December 2017

adriana titieniIubesc iarna. Iubesc cu patimă iarna. Cu zilele ei întunecate, și reci și-mi place vântul turbat care-mi taie obrajii în bucăți și-mi sfârtecă buzele până la sânge. Și-mi ține mintea trează. Iubesc iarna și poezia. Da’ asta se vede…

Ideea e că mie iarna îmi reamintește că pot fi și deșteaptă. Și-n sensul ăla de trezită, prezentă, vie, racordată la realitatea imediată și-n toate celelalte sensuri. Nu-i cazul să fiu modestă. Iubesc iarna pentru că acum 1000 de ani (doar 36, dar mie tot 1000 îmi par), într-o zi de ianuarie spectaculoasă am plecat la săniuș. Iar pe ulița satului în care am crescut până la șapte ani era pustiu. Teribil de neobișnuit.

Aveam cinci ani și căram după mine un sănioi pe care mi-l făcuse tata la întreprinderea unde lucra ca translator. Era verde. Sănioiul, nu tata.

Era soare, mâncasem bine, un soi de pace nepământeană instalată în sat. O fi fost sărbătoare, ceva, asta nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc senzația ciudată care mă copleșea încet, încet. Parcă îmi venea să mă întorc acasă și să-l dau naibii de săniuș. Așa, în singurătate, nu avea niciun farmec.

fata iarna

De când mă știu, mă condiționez. Dacă până la 18 nu sună, nu merită. Astfel de condiționări… Și atunci am zis la fel. Dacă nu apare niciun copil până cobor eu pârtia o dată, mă duc în casă. Și a apărut. Era văru-meu. Mult mai mare, nu-mi prea plăcea, da’ nu eram în poziția să fac nazuri pentru că sănioiul se cerea cărat. Ne-am dat câteva ture pe sania mea pe care ar mai fi încăput încă două persoane lejer. Dar parcă nu era așa distractiv… pentru că mie îmi plăcea de muream trenulețul. Și pentru că se mărea viteza și pentru că era periculos. Adrenalină, acum știu, se numește adrenalina… i-am dat-o și fiului din dotare dependența asta…

Pârtia avea cam un kilometru și se termina într-o șosea națională. Așa că cel care conducea trebuia să vireze dreapta înainte de șosea și să intre într-o zonă sigură. Iar viteza era viteză. Nu mă pricep la estimări, dar știu că-mi vâjâiau urechile când reușeam să facem un trenuleț din cinci-șase sănii și ni se și învinețeau gleznele de la cât de încordate țineam picioarele „legând” sania din spate.

Am făcut trenulețul, ne-am dat de câteva ori, am râs, era și este un tip amuzant. Casa lui era undeva la jumătatea pârtiei. A mea în vârful dealului de unde porneam în viteză. Mai intrasem de zeci de ori în casa lui cu maica-mare sau singură, pentru că avea o soră de vârsta mea cu care mă jucam des. Mihaela.

Mihaela nu era acasă. Nu era nimeni din familia lui acasă. Am intrat în bucătărie unde era cald și bine, am băut apă și ne-am lipit de sobă. Să ne încălzim mâinile și corpurile înghețate. Și atunci, din nimic, a apărut același presentiment. Și a venit și confirmarea lui. Vărul era în clasa a șaptea și ajunsese la organele sexuale masculine și feminine. Cu lecția, evident. Și pe cele masculine putea să le studieze în voie. Normal, nu? De fapt, s-a oferit să mi le și arate. N-am articulat niciun cuvânt. Niciunul, preț de minute bune. Nu mi le-a arătat. Cred că a văzut ceva în privirea mea… Sau era doar prost. Pentru că a continuat, spunând că are nota patru la anatomie și e neapărat să vadă cum arată organul genital feminin pentru că trebuie să reproducă din memorie desenul acestuia la tablă și-o să-mi dea și-o ciocolată!! Folosea cuvintele astea, jur. Pentru că o perioadă îndelungată după această întâmplare, m-am străduit să țin minte cuvintele astea și să mă lămuresc ce e cu ele. Am aflat într-un târziu că însemnau fix ce intuisem eu.

Ciocolata n-am vrut-o, i-am zis să i-o dea soră-sii și să-i arate ea ce vrea el să vadă. După care m-am îmbrăcat și i-am spus că eu mă duc să mă dau din nou cu sania. Și m-am dus. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-am mai văzut de atunci de câteva ori, suntem rude, nu? Nu se uită în ochii mei.

Recunosc că mi-a fost o lungă perioadă frică de el ca de moarte. Cu Mihaela n-am mai vorbit. Am fugit de ea, m-am ascuns. Și, cu toate astea, mie iarna-mi amintește că pot fi și deșteaptă. În sensul de trează și-mi place că-mi simt neuronii mergând, activându-se, conectându-se. Da, da, iarna e rost de urme mnezice.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Povestea ei, povestea lui…

Despre frică

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
563 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro