Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

La drum cu mama

12 July 2019

Îi zic mamei: stai pe loc, ce te tot fâţâi ba în stânga, ba în dreapta? Am chemat taxiul, vine acum! De fapt nu e taxi, e un Uber, dar simt că n-are niciun rost să-i explic care e treaba cu Uberul ăsta, aşa că încerc să simplific lucrurile cât pot de tare. De la o vreme mă mulţumesc să-i vorbesc puţin, din ce în ce mai puţin, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi un efort pe care nu vreau să-l mai fac. Mi-ar plăcea să înţeleagă mai repede, să nu întrebe de ce, să ştie, nu să tot caute explicaţii. Uberul întârzie.

– Să mergem oare la colţul străzii?, zice şi fără să aştepte, o porneşte spre stânga. Acum am văzut că bastonul i se asortează cu poşeta. Ceva mă face să cred că nu e doar o coincidenţă şi pentru o clipă, o las să se îndepărteze, înainte să smucesc de lesă şi să o trag înapoi.

– Vino, măi, înapoi! Ţi-am zis să stai pe loc, ce Dumnezeu nu pricepi?

Oare când am ajuns să-i vorbesc aşa? Nu răstit. De răstit, m-am mai răstit la ea. Şi ea la mine. Dar o vedeam că rezistă, că stă acolo pe loc şi încasează cât am eu chef să lovesc. Acum îmi pare mică şi mi-e milă şi mă urăsc pentru că mi-e milă şi o urăsc pentru că mă face să-mi fie milă şi pentru că mă lasă singură, cu toată furia asta pe care trebuie să mi-o ascund, să o înghit de parcă ar fi salivă sau vomă sau nici eu nu ştiu ce. O urăsc pentru că nu mă ascultă, sau dimpotrivă, o urăsc pentru că mă ascultă, pentru că nu vrea să-mi ţină piept sau poate că vrea, dar nu mai poate, şi atunci se uită la mine cu privirea aia pierdută, de copil, de copil mic care caută ceva de care să se agaţe.

©Paul Huf

O urăsc pentru toate astea. Ba nu. O iubesc. Doar că nu așa. Nu acum. Nu aici. Nu pe strada asta care răsună bizar de fiecare dată când lovește cu bastonul în asfalt. Toc, toc, toc, face mama. Altădată, așa îi făceau tocurile pe scară, când se întorcea seara acasă. Avea ea niște saboți maro, cu talpă groasă și cu ținte. O știam după sunete. Și acum e la fel. De fapt, nu. Acum e diferit. Totul e diferit. Mă uit la ea și mă întreb cine e femeia asta care se tot încăpăţânează să coboare în stradă ca să vadă ea dacă nu vine taxiul. Cine e? E mama. Ba nu, îmi zic. Mama mea are patruzeci de ani, ochi albaștri și cercei roșii, ca două cireșe. Așa e mama acolo, departe, unde eu am câțiva ani, breton și o rochiță cu pisici.

– Ce număr are?, întreabă mama.

Uite, exact întrebările astea mă scot din minţi. Ce contează, mamă, ce contează ce număr are?, îmi vine să-i strig. Cu ce s-ar schimba situaţia dacă ar scrie acolo, pe plăcuţă, ANA sau ADI sau DAN sau MCB? Ţi-ar da ţie mai multă putere dacă ar avea numărul cu doi sau cu patru? Ai fi tu mai tânără sau eu mai mică dacă ai vedea scris 17 sau 22? Ai putea să mai porți tocuri și eu să mă mai îmbrac în rochița aia? Şi atunci, de ce naiba întrebi? De ce nu ştii? Ar trebui să ştii. Ţii minte când ştiai? Când ştiai tot? Acum trebuie să fiu eu aia deşteaptă şi mi-e frică. Mi-e frică şi n-am cui s-o spun şi atunci tac şi-ţi vorbesc puţin, ca să nu vezi cum mi se umple gura de spaimă. Aproape că rămân fără salivă, atât de multă frică trebuie să înghit aici, pe strada asta unde mașina tot nu vine. Nu spun nimic. Mă uit pe telefon.

– Încă trei minute, zic și mă dau un pic mai în spate ca să nu te aud oftând și să știu că am ajuns, cumva, și la ziua în care 180 de secunde pot fi prea multe. Sau poate că încă nu suntem acolo, naiba știe și e bine că e așa. În momentul ăsta, nu vreau să știu. Nu vreau să fiu sigură, să bag mâna-n foc, să am certitudini. Ce naiba să fac cu ele? Acum aș vrea doar să vină mașina, să mă așez pe scaunul de lângă șofer, lăsându-te pe tine în spate, cât mai departe de mine, să nu văd cum te apuci de portieră, cum bagi întâi un picior, apoi bastonul, apoi celălalt picior. O să mă arunc pe scaunul din față, o să-mi pun centura și o să închid ochii. O să te aud, însă, respirând. O să știu că ești acolo. Dar nu o să întorc capul. Nu o să mă uit la tine. Sau la mine. Așa o să putem să ne jucăm, iar, de-a noi două, de-a tu mare și eu mică. De-a noi două alea adevărate.

– Uite-l că sosește, zici și vocea ta mă împinge către colțul străzii, acolo unde se vede o pată colorată ce crește în formă de mașină. Dai să o iei în direcția lui, de parcă ți-ar fi teamă că nu o să te vadă și o să treacă mai departe. Stai pe loc, îți strig, stai pe loc! Ce-am făcut?, întrebi speriată. Mă enervez. Ți-am zis eu să pleci?, îți urlu. Da, da, chiar urlu la tine și tu nu înțelegi. De fapt, înțelegi, dar te prefaci că nu știi despre ce vorbesc, pentru că ce naiba ai putea să-mi spui? Nici eu nu știu ce să-ți spun, așa că-i fac semn șoferului să oprească, te aștept să te așezi pe bancheta din spate.

Citește Părinți și copii vindecați

– Vreți să stați în față?, te întreabă omul ăla la vreo 50 de ani și tu dai din cap că nu, speriată de parcă cine știe ce enormitate ți-ar fi propus.

Mă așez lângă el și închid ochii. Acum nu te mai văd. Doar îți aud respirația. E suficient. Pornim. Eu în față, tu-n spate. S-a făcut târziu, spui, și habar nu am dacă vorbești cu mine sau de una singură. Mai ții minte că așa vorbea și bunica? Ba cu polonicul, ba cu câte-o furculiță care cădea pe jos – na, acolo să stai, ba cu preșul de la intrare care i se tot încurca în picioare. Dar asta a fost în altă viață. Una cu tocuri și rochițe cu pisici. Te simt cum te miști și mă împingi cu genunchii în spate. Încetează, îmi vine să țip, dar nu spun nimic. De fapt nu-mi vine să țip, ci să plâng. În loc de asta, strâng și mai tare ochii să nu care cumva să se deschidă singuri, din greșeală, și să mă lase să văd. Nu vreau să văd. Cât mai avem?, întrebi și respirația ta se face cumva, fragilă și se ridică deasupra mea, de parcă ar fi aer cald. Mai avem, mamă, mai avem, încă un pic, îți zic, și dau drumul la lacrimi.

Pe Ioana o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



1 views




Citiţi şi

Mami, știai că alte mame țipă la copiii lor?

“Feeling alone in Budapest?”

Pare el mai deștept după un așa mare efort al tău? Pare, dar degeaba

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Biata tanti Ioana - Catchy / 18 July 2019 19:08

    […] Citiţi şi La drum cu mama […]

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro