Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Aștept

15 June 2020

Stau singură cu pisica și aștept. O aștept. Prima așteptare. Nu foarte lungă, două ore, atât durează examenul. „Să nu vii după mine!”, îmi spune și eu, ca orice mamă ascultătoare, nu mă duc după ea. Deși mi-ar fi fost poate, mai ușor. Aș mai fi stat cu vreun părinte de vorbă, chiar și cu mască, chiar și la distanță, chiar și așa tot ar fi trecut timpul mai repede. Deși mai bine nu, să nu treacă. A trecut deja îngrozitor de repede. Trei kile patru sute, au zis doctorii în ziua aia când mi-au arătat-o murdară de sânge și cu pumnii strânși. Cine ar fi zis că întorc un pic capul și gata, are cincisprezece ani și dă la liceu.

Anii mei nu știu unde s-au dus. Nici nu mai contează.  Au fost doi de stat acasă, trei de grădiniță, apoi nu știu câți de școală, cam așa se împarte viața. De-acum, începe așteptarea. Azi e prima. Cea mai simplă. Pândesc o notă. Mai greu va fi când o voi pândi pe ea. Să vină, să sune. Hai să-ți dau ceva de mâncare! Nu vreau, mamă, lasă! Dar ce să-ți dau atunci? Nimic, nu vreau nimic! Așa va fi, da, da. Parcă o și aud. Ce fel de mamă e aia de la care nu mai vrei nimic? Una bătrână, nu?

©Louis Alexander Abraham, Zaalborn

Pisica dă semne de trezire. Se întinde cu ghearele răsfirate și blana i se zbârlește pe spate. Aseară mi-a zis «las’ că mă duce tata la examen!» și eu am dat din cap că da. El e ăla calm și înțelegător. Eu sunt aia aprigă și repezită, ca toate femeile care trebuie să rezolve. O să vadă și ea într-o zi. Așa se va întâmpla. Ce contează că acum e îmbrăcată în geacă de piele și face pe dura? Cu toatele am făcut pe durele înainte să ne înmoaie viața, vârsta și de obicei, vreun copil.

Stau singură cu pisica și aștept. O aștept. Prima așteptare e cea mai lungă. Apoi, creierul va da să se obișnuiască. Dar inima n-o să-l lase. Știe ea ce știe. Toate așteptările vor fi la fel. Doar ea va crește, cât eu și pisica vom deveni mici, foarte mici, din ce în ce mai mici.

Pe Ioana o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

E ziua lu‘ tălică, Mițule!

Mama mea, Maria mea…

N-am copii și-s fericită. Care-i problema?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro