M-am născut cu nasul în Dunăre. Mereu am fost fascinată de curgerea ei leneşă uneori sau ameţitoare, primăvara, după ce se topeşte zăpada. Când am ajuns în Germania, primul lucru pe care am dorit să-l fac a fost să văd izvoarele Dunării. Şi am făcut-o! Nu spun că a durat călătoria opt ore pe autostrăzi nesfârşite şi opriri regulate. Cu căţel şi purcel am pornit la izvoarele Dunării, să trimitem acasă îmbrăţişări şi dor pentru cei dragi.
Am găsit greu izvorul. Am mers pe firul apei, ghidaţi de navigatorul auto, ajutor de nădejde în călătoriile noastre prin Germania. La capătul unui drum îngust, într-o poiană aşezată sus, printre păduri şi coame domoale de munţi, am găsit izvorul Dunării, singur şi liniştit, curgea de sub o piatră inscripţionată simplu în limba germană despre povestea Dunării de la început. Mă uit uimită la pârâul de la picioarele mele şi încerc să-mi imaginez cât de mare şi lată e Dunărea la Galaţi, acum, în momentul în care eu stau capătul ei de început, acolo unde ea are vârsta unui copil, zglobiu cu plete blonde despletite peste pietre. Porneşte un firicel nu mai lat de 40 cm, se întinde leneş peste pietrele muntelui şi se joacă sărind zglobiu din ştei în ştei la vale, către glasul mării.
Mai jos se întâlneşte cu jumătatea sa, celălat fir, şi se iau bucuroşi de mână, pornind despletiţi şi veseli în călătoria lor prin Europa. La izvorul Dunării e pace, domneşte liniştea, răcoarea, iar verdele strălucitor al păşunilor îmi străpunge albul ochilor. Pădurea Neagră tace şi priveşte grupul gălăgios ce zburdă printre copaci. Câinii adulmecă înnebuniți muşchiul moale ce se aşterne la picioarele copacilor înăbuşind zgomotul paşilor noştri. Am numărat trei case în poiană. La una dintre ele, un om cu un braţ de fân ne-a zâmbit cu amabilitate şi ne-a urat o zi frumoasă, la alta, vreo cinci dulăi ne-au lătrat cumplit, făcându-mi câinii să-şi spună rugăciunea şi pe fiica-mea s-o ia nebună printre copaci aiurea prin pădurea fără sfârşit. Am râs şi am alergat cu vântul în plete şi în nări, am privit drumul de ţară prăfuit şi mi-am amintit de casă. Lângă izvorul Dunării m-am simţit acasă, Dunărea ne-a recunoscut şi ne-a zâmbit cu bucurie. Ne ştie. Ne-a mângâiat palmele şi tălpile când ne jucam acasă în unda ei. Ne-am jucat, am trecut-o cu pasul de mai multe ori, am atins-o şi am mângâiat-o, am iubit-o şi am învolburat-o. Am cules din albia ei o piatră s-o păstrăm amintire că am văzut cum se naşte Dunărea de sub pietre.
Am mers de-alungul ei până s-a întâlnit cu sufletul ei pereche, am urmărit-o un pic cum apoi curgea vijelioasă şi tânără şi mi-am imaginat cum a adunat alai de râuri şi împreună au pornit spre mare, cum au traversat cântând ţări ale Europei, cum dansau şi săltau printre sălcii şi maluri, cum se umflă şi se revarsă când plouă sau se topeşte zăpada şi cum se aruncă în mare cu un strigăt de bucurie, amestecându-şi undele dulci cu apele sărate ale mării.
La izvoare, Dunărea are suflet de copil, e zglobie şi tânără, râde cu ochii mijiţi şi cu capul dat pe spate. La noi, curge maiestuoasă şi gătită, înconjurată de toate râurile ce au însoţit-o prin Europa până la Marea cea mare şi neagră.
Cu sufletul greu ne-am despărţit de Dunăre. Mi-e dor de ea şi, acum când ştiu cum e la izvoare, mi-e şi mai dragă. Câte dimineţi cu răsărit splendid de soare am împărţit noi! Câte gânduri şi tristeţi şi câte vise!
Guest post by Viorica A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Marea te așteaptă și în extrasezon: cum să te relaxezi pe litoral când nu e vreme de plajă?
Ce poți face în Deltă și în împrejurimile ei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
