Aș scrie despre bărbați, mame și emoțiile pe care nu le spun niciodată cu voce tare. După 8 martie, vine 9 martie. Și, fără să vrei, începi să te gândești la bărbați.
M-a apucat așa o nostalgie după 8 martie. Mi-am adus aminte de când eram la școală, când erau obligatorii poezia și ghioceii. Toți aveam în ghiozdan câte un caiet cu versuri despre mama și o floare fragilă pe care o țineam cu grijă, de parcă țineam primăvara între degete.
Când am mai crescut, mi-a plăcut ideea că ziua asta e despre mama. Apoi, într-o zi, am realizat cu adevărat ce înseamnă mama. Și am început să fac comparații. Între viața mea cu mama aproape și viața mea cu mama la distanță. Între liniștea pe care ți-o dă gândul că există și golul care ar rămâne dacă n-ar mai fi. La fel cum nu-i înțelegeam pe cei care o au și nu le pasă. Și atunci m-am decis să scriu despre bărbați. Pentru că despre mame și femei fie n-aș avea curajul, fie ar ieși ceva prea comun… sau poate prea sentimental. Cred că fiecare dintre noi își poartă mama ca pe o icoană în suflet. Doar că, la un moment dat, nu mai vrem să demonstrăm nimănui nimic. Nu mai vrem aplauze, nu mai vrem declarații publice. Vrem doar să simțim. Și să știe mama. Restul nu mai contează.
Și cum azi nu mai e la modă sensibilitatea asta… m-am gândit să mă răzbun în scris pe cei 40 de sfinți. Nu, nu cei din calendar. Pe ai noștri, “sfinții” de acasă. Cei care azi au un zâmbet ușor tâmp pe față, pentru că, na, e ziua lor. Și, brusc, sunt mai sensibili decât o codană care se înroșește prea des.
Astăzi primesc mesaje, glume, urări și poate chiar o porție de atenție în plus. Se bat pe umăr între ei, își spun “la mulți ani” și, pentru câteva ore, par convinși că lumea se învârte un pic și în jurul lor. Și cât de nepăsători par uneori… Și cum pot trăi ei liniștiți cu două, trei femei în jurul lor, schimbând zâmbete, promisiuni și povești. Și cât de băieți frumoși se cred. Dar, undeva, tot le freamătă sufletul de iubirea unei femei. Tot li se umezesc ochii de dorul mamei sau de emoție la serbarea fiicei lor. Poate, dar nu spun asta niciodată cu voce tare. Poate că nici nu știu să o spună. Poate că de aceea nici nu are rost să ne răzbunăm prea tare pe ei. Pentru că, oricât de nepăsători ar părea și oricât de siguri pe ei ar umbla prin lume, există două lucruri care îi trădează mereu: dorul de mama și emoția aceea pe care o ascund stângaci când își privesc fiica pe scenă, la serbare. Atunci li se vede sufletul adevărat. Și poate că exact pentru asta îi iertăm de atâtea ori.
Așa că… la mulți ani și vouă! Și nouă!
Guest post by O Roxana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Poate că iubirea trebuie să fie molcomă. Așezată. Fără efort
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
