În jur de 500 de distribuiri numără acel text execrabil despre cât de proaste sunt femeile emancipate și cât de enervante sunt. Dispersarea în masă a acelui text agresiv, chiar și de câtre femei, demonstrează din păcate cât de mult se banalizează răul. Mizeria respectivă nu ironizează doar un anumit tip de femeie, ci construiește un portret generalizator, jignitor, profund misogin. Mizeria respectivă nu e o întâmplare. Nu e doar o glumă proastă scăpată de sub control. Este simptomul unei realități mai adânci și mai periculoase: o cultură a disprețului față de femei, hrănită de bărbați aparent normali, cu familii, cu joburi, cu căței, cu like-uri.
Este aceeași cultură care a permis ca un monstru ca Dominique Pelicot să nu acționeze singur, ci să adune în jurul lui alți zeci de bărbați, vreo 50 la număr, care au considerat cool să violeze o femeie inconștientă. O doamnă în vârstă, soția lui. Unii au facut-o ani în șir. Cum, cum a fost posibil? Aceștia nu erau izolați pe o planetă îndepărtată, cu o singură biată femeie neajutorată, nu. Nici așa nu mi se pare ceva scuzabil, dar să zicem… Băieții funcționau în complicitatea unor relații, a unor rețele de „prieteni”, dintre care cei mai mulți aveau familii, copii, un cont de Facebook, altul pe Insta și, cel mai probabil, și-o Biblie pe noptieră. Niciunul nu a denunțat cazul la poliție, niciunul! Ce e asta?
O “cultură” în care unii bărbați trimit pozele unor necunoscute filmate pe sub fuste cu camera ascunsă, prin magazine, saloane, vestiare, mijloace de transport. Dar nu se opresc aici, trimit chiar și pozele iubitelor, soțiilor sau verișoarelor lor, deep-fakeuri porno. Și se hlizesc văzându-le ca obiecte, bietele femei fiind reduse la niște carne „de prezentat”. Nu există acolo nici rușine, nici vină. Doar instincte și un aer de glumă bărbătească, de masculinitate triumfătoare.
Cine sunt acești bărbați?
Sunt monștri? Mnu, cel puțin nu în sensul clasic. Mă tem că mulți sunt „băieți de treabă”, Oameni de treabă, vorba filmului. Unii sunt prieteni din copilărie ai soțului, alții colegii noștri la job, oameni care îți zic cu entuziasm la mulți ani de ziua ta, îți dau like-uri la poze cu familia și, în același timp, distribuie texte în care femeile sunt insultate pe bandă rulantă sau poze deepfake pornografice.
Sunt cei gata să vomite din cauza prostiei femeilor care „nu știu, coae, ce-i ăla un volt, sau un amper” dar știu ce-i un orgasm simulat sau ce “kilometraj” au astea cu fusta scurtă. Sunt cei care spun că „proasta” poate fi ieftin îmbânzită și redusă la tăcere „cu un pupic sau o bomboană”. Ei nu glumesc. Ei chiar cred asta. Oamenii ăștia de treabă votează, unii predau în școli, alții poate scriu poezii sau predică moralitate prin biserici. Sunt pe lângă noi.
Ce au toți în comun?
Un dispreț fundamental față de femeia autonomă. Față de femeia care își câștigă independența, care nu mai cere 5 lei pentru tampoane, care se exprimă cu voce tare, chiar și prost (și ce dacă, ei sunt toți Einstein?). Un dispreț fundamental față de femeia care nu mai cere voie pentru a avea opinii, nici pentru a greși. Pe scurt, dispreț față de femeia care nu mai are nevoie de validare masculină pentru a exista.
Unii au și-o ură dintr-asta prefăcută în glumă, în pamflet, cică, în spirit civic sau religios, my ass, dar care într-ascuns spune același lucru:
Nu vreau femei libere, ci femei docile!
Vreau femei care tac!
Vreau femei pe care să le simt că sunt mai prejos decât mine. Și ele să își știe locul! Ca să nu mă simt io un nimeni.
Ce urmează?
Dacă nu denunțăm această cultură, dacă nu o vedem în toată banalitatea ei violentă, riscăm să normalizăm și mai mult răul. Eah, doar o părere inofensivă. Doar un text. Dar de la gluma despre „proasta” cu bețișoare parfumate la tăcerea vinovată în fața unui viol colectiv nu sunt chiar niște ani-lumină. Sunt doar câteva glume, câteva clickuri și destule aprobări pasive.
Ce-ar fi să inversăm întrebarea?
Nu: de ce există atâtea femei ridicole?
Ci: de ce atât de mulți bărbați devin cruzi, abuzivi, sau cel puțin complici prin tăcere?
Putem fi mai multe și mai prompte să le spunem: prietene, asta nu e ok! Nu-mi place ce-ai postat, te descalifică. Ura față de femei nu e un accident. E o alegere, o cultură care se lăbărțează cu fiecare click, cu fiecare frați Tate, cu fiecare grab her by the pussy, râs complice, lipsă de reacție.
Nu, tema nu e „proasta de azi”. Tema e “Ce anume declanșează în unii bărbați porniri atât de degradante?” Aș vrea să înțeleg mai bine această latură întunecată. Nu atât să acuz, cât mai întâi să pricep. Ce se întâmplă cu mintea lui când devine protejat de haite, anonimat, algoritmi și tăceri?
Guest post by Carmen Bărbulescu
Citiţi şi
Tendința de a trece cu vederea infracțiunile: o oglindă a complacenței și nepăsării colective
De ce e țara noastră (vorba vine) cum e ea
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
