Încă un star sfâșiat de suita demonilor interiori ? Suita biografiilor cinematografice de succes continuă. După tulburătoarea poveste din Bohemian Rhapsody (2018), la Gala premiilor Oscar din 2020, Judy a confirmat interesul publicului pentru astfel de povești. Subiectul ar putea fi interesant din punct de vedere cinematografic: splendoare și decadență, cântecul de lebădă al unui star hollywoodian, trezirea brutală după o traiectorie întreruptă brusc. Copilul drag al Hollywoodului de altădată s-a maturizat, în teribilii ani ‘50, iar aerul amețit al ex-starului îl convinge pe spectator că începe declinul.
Judy este o adaptare, oarecum laborioasă, a dramei muzicale a lui Peter Quilter (interpretată pe Broadway în 2012). Bunăoară, adaptarea liberă după „End of the Rainbow” devine Judy. Pelicula, realizată de Rupert Goold – un regizor obișnuit cu biografiile cinematografice – este expozitivă, educativă și cu o vizibilă tușă didacticistă. Flashback-urile asupra copilăriei lui Judy Garland, petrecută în studiorile din «uzina de vise» ne indică faptul că nu iese fum fără foc.
Povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.
Mama divorțată, care se își plimbă copiii de sub un acoperiș sub altul, este victima industriei cinematografice care a dus-o către ‘linia moartă’. Cineastul merge pe linia realistă și elimină din ecuație prejudecățile artistice, misterul, realitățile din spatele marelui ecran și reconstituie atmosfera studiourilor din anii ’60. Așadar, regăsim o Judy Garland, a cărei viață este blocată între lipsa de propuneri profesionale, facturile neplătite de la hoteluri, medicamentele și viața, evident, tangentă a mamei, rătăcește în California și nu prevede un viitor luminos. Totuși, apare sugestia venită de la un iubit – de a merge la Londra – pentru a încerca acolo o nouă perspectivă, financiară, chiar și cu prețul înstrăinării de familie. Prin urmare, filmul începe în iarna lui 1968, atunci când legenda showbiz-ului, Judy Garland, sosește la Londra pentru un turneu de cinci săptămâni, cu casa de bilete închisă, la Talk of the Town. Deci, în 1968, după o carieră de vedetă la Hollywood, Judy Garland, slăbită de droguri și de alcool e în plină criză; datoriile ei se acumulează neîncetat, iar ea se luptă pentru a obține custodia copiilor ei. Trecuseră trei decenii de când actrița devenise un star, odată cu The Wonderful Wizard of Oz. Chiar dacă vocea i-a slăbit, potențialul dramatic i-a crescut. Pe măsură ce Judy Garland se pregătește pentru spectacol, negociază cu impresarii, îi cucerește pe muzicieni și le arată tuturor prietenilor și fanilor șarmul ei. Drept urmare, și visele ei de dragoste par la fel de puternice în povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.
Renée Zellweger, actrița încântătoare, foarte british, din anii ’90, care a explodat în partituri din categoria «girl next door» relevă miracolul Judy Garland. Premiată cu un Oscar pentru interpretarea feminină, Renée Zellweger întrupează copilul-star de odinioară, din epoca de glorie a studiorilor Metro Goldwyn Meyer (anii ‘30). După ce fusese Dorothy în The Wizard of Oz și ajunsese să fie idolatrizată de public, grație melodiei Over the Rainbow, a făcut un turneu cu alți mari reprezentanți ai epocii de aur din Hollywood: Vincente Minnelli, Gene Kelly sau Fred Astaire.
Totuși, deșertul infernal al apusului artistic care-o pândea lasă urme adânci. În consecință, Renée Zellweger s-a pregătit intens, timp de un an, pentru acest rol (pregătire vocală). Bunăoară, Renée Zellweger a câștigat de fapt statueta ei întruchipând un personaj complex, chiar ușor la graniță, în acest caz, o stea aflată în amurgul carierei sale, cu o sănătate șubrezită și care se zbate pentru a-și păstra custodia copiilor săi. Filmul indică un set de cauze: alcoolismul unui personaj a cărui copilărie a stat sub jugul disciplinei de fier impuse de tiranul Louis B. Mayer, atrage și o altă pistă ceva mai interesantă, și anume: portretul unei gurmande prinse în propria capcană. Se spune că drama lui Judy Garland este rezultatul faptului că trebuia să-și sacrifice pofta de viață (și, în primul rând, mâncarea) pentru a deveni o vedetă, exploatându-și calitățile vocii sale excepționale. Aflată mai mereu în lumina reflectoarelor, fetei i se fură adolescența.
Punctul de plecare al problemei îl regăsim, cumva, legat de dieta draconică la care era supusă Judy (în timpul filmărilor la The Wizard of Oz), apoi, totul se autoreglează: relația ei patologică cu mâncarea e contrabalansată de forța vocii profunde care îi satisface cea mai profundă dependență: dragostea publicului, privirea iubitoare a spectatorilor care sunt amorțiți, fiorul simțit în fața reflectoarelor și scârțâitul aplauzelor. Prin urmare, Judy este, în egală măsură, un adult zdrobit de o copilărie plină de încercări, o mamă curajoasă, dar dezorganizată, o iubită destul de rănită și o divă condamnată să trăiască într-o stare de semi-solitudine.
Ca un veritabil histrion, Zellweger oferă unele zâmbete forțate sau izbucniri ale entuziasmului unei adolescente întârziate. Mereu instabilă, Judy riscă să transforme spectacolul într-un coșmar, în orice moment. O mai poate salva inepuizabila sa vitalitate? Artista completă (actriță, dansatoare și cântăreață) se luptă pentru recucerirea gloriei, dar partea întunecată a medaliei invadează ecranul. Renée Zellweger se identifică cu rolul, salvează filmul cu o gamă impresionantă de emoții, chiar dacă Judy nu duce spectatorul „peste curcubeu”. Filmul se bazează în totalitate pe interpretarea lui Renée Zellweger, care se achită de sarcini, deși nu se aseamănă fizic prea mult cu Judy Garland, dar paleta largă de emoții pe care le emană și machiajul laborios înlătură acest detaliu. Dar, mai ales, cântă. Nu cântă din ton, dar cântă corect. Inspirat de ultimele concerte din Londra, cu câteva luni înainte de moartea sa prematură, la 47 de ani, Judy devine un portret inegal al „vedetei-martir”.
Puțin cam artificial, acest portret sumbru reușește să emoționeze grație artistei Renée Zellweger, care împrumută spleen–ul plin de paiete al modelului său și ne oferă o interpretare fără nicio notă falsă. Performanța lui Renée Zellweger nu este o uzurpare a identității eroinei. Cu o energie debordantă, ea transcende imitația, redă fidel gesturile, mersul și vocea. Scena finală a filmului leagă cele două Judy (debutanta și supraviețuitoarea) cu o interpretare foarte înflăcărată a celebrului «Over the Rainbow», hitul care i-a însoțit/încununat cariera. Forța versurilor acestei melodii tulbură profund interiorul spectatorului care-a înțelesc că, acolo, deasupra curcubeului, a existat o viață pentru Frances Ethel Gumm (numele ei adevărat). Cinemaul a luat-o.
*****
Regia: Rupert Goold
Scenariul: Tom Edge după opera lui Ole Bratt Birkeland /„End of the Rainbow”
Imaginea: Ole Bratt Birkeland
Decorurile: Tilly Scandrett
Costumele: Jany Temime
Montajul: Melanie Oliver
Muzica: Gabriel Yared
Distribuția:
Renée Zellweger – Judy Garland
Jessie Buckley – Rosalyn Wilder
Darci Shaw – Judy Garland în tinerețe
Finn Wittrock – Mickey Deans
Rufus Sewell – Sidney Luft
Durata: 1h58
Citiţi şi
Hedonismul anilor ’50 – Summertime
O „Pretty Woman” mai credibilă – Anora
Cher: “Dragostea nu știe matematică”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
