Locul nostru este în Europa

11 May 2018

elena calistruPrima dată când am dat ochii „de-adevăratelea” cu Europa a fost în 2006. Atunci și nu în alte excursii de dinainte, pentru că atunci am ajuns să trăiesc, pentru un an, în altă țară. Am ajuns la Roma pentru un an, urmare a unui fabulos mecanism european – bursa Erasmus.

Îmi amintesc și acum trei momente marcante din prima săptămână petrecută acolo, momente care pot părea ușor stupide: prima călătorie cu metroul din Roma, pentru că în mijlocul vagonului era un român care cânta la acordeon; prima pauză dintre cursuri la facultate, pentru că studenții „călcau iarba” odihnindu-se pe ea; coada de la oficiul de emigrări pentru a-mi lua permisul de ședere și momentul în care mi s-au luat amprentele. În toate aceste situații, m-am simțit mică și cumva cetățean de mâna a doua.

Acum o săptămână, în drum spre aeroport, stăteam la povești cu șoferul de Uber care îmi povestea că a bătut toată Europa până acum doi ani. Fusese șofer de TIR și lucrase pentru o firmă a unui spaniol, dar firmă înregistrată în România. Mi-a povestit de toate locurile frumoase pe care le-a văzut, dar mi-a povestit și de multă umilință îndurată. Despre faptul că, de exemplu, când ajungeau la destinație și trebuia descărcată marfa, mașinile cu numere de Franța sau Germania erau mereu băgate să descarce primele, iar ei, puși să aștepte.

uniunea europeana

Cred că și eu, și domnul care m-a condus la aeroport am greșit simțindu-ne cumva mai prejos. Adevărul e că nedreptățile trebuie urlate, momentele de discriminare, denunțate și că trebuie să învățăm că, pentru a fi tratați cu demnitate, trebuie să credem noi înșine despre noi că avem demnitate. E un pic greu să pretindem demnitate în afară, dacă nu o pretindem și în interiorul granițelor. Dar la fel de adevărat e că într-o Europă care se transformă și merge mai departe, e greu să ne imaginăm că cineva va trage de noi pentru a ne face auziți și respectați.

Eu cred așa: da, în Europa asta care a apucat să vadă mai mulți ani de civilizație decât noi, există și lucruri nasoale. Există uneori mizerie, există discriminare, există corupție, există populism și extremism. Dar cred că ce unește țările din Europa asta unită este un angajament mai mare pentru a duce lucrurile spre mai bine pentru toată lumea. Un interes public care transcende intereselor de grup sau individuale. Un fel de speranță că lucrurile se pot urni spre mai bine.

Cred și că cetățenii acestei țări, în marea lor majoritate, se simt sau se vor europeni. De ceva vreme. Nu de azi, de ieri. Cu toate bubele ei, Europa a fost mereu o destinație și un model de „mai bine” pentru români. Înainte de comunism, niște sute de români plecau la studii la Berlin sau la Paris, nu la Moscova. În timpul comunismului, niște mii de români fugeau din țară în Occident, nu în URSS. După revoluție, niște milioane de români au emigrat în Europa de Vest, nu în Estul sălbatic.

Totuși, undeva în ultimii doi-trei ani, ceva din vraja Europei asupra României a început să se ducă. Dar nu cred că o obiectul vrăjii (Europa), ori cei căzuți sub vrajă (cetățenii români) au o vină atât de mare precum cei care au văzut dorința românilor de mai bine, dar au ales să hrănească himere în loc să facă lucrul cel mai greu (adică chiar să construiască mai bine, aici). Să vă explic la ce mă gândesc.

Era evident că după niște zeci de ani de lipsuri și umilințe în cușca ceaușismului, o populație înfometată fizic și spiritual nu mai putea fi ținută cu 100 de lei dați în plus la salariu. Oamenii aveau nevoie de un vis ca să poată să își accepte eticheta de „generație de sacrificiu”. Niște decidenți suficient de inteligenți încât să înțeleagă că un parcurs european e alternativa, dar suficient de egoiști încât să nu scape posibilitatea de a se căpătui într-o țară încă vulnerabilă la corupția morală și materială, au ales o cale care acum, retrospectiv, pare din categoria soluțiilor lașe și facile. Au făcut minimele eforturi de a îndeplini niște cerințe care oricum erau de bun simț în vreme ce au continuat să facă bine pentru ei și ai lor. Și au vândut iluzia unei tranziții care ar fi trebuit să ne ducă spre visul de aur al integrării europene. Nimeni nu a făcut efortul de a gestiona așteptările, de a le explica cetățenilor acestei țări că da, trebuie să fim entuziasmați de perspectiva unei Românii europene, dar că în ea nu ne va fi perfect din prima. Ca să ții o țară deja epuizată de ceaușism cuminte, trebuia să vinzi iluzii. Ca să explici de ce săraca țară bogată nu își găsește mai repede happy end-ul, trebuia să convingi lumea că drumul e greu, dar că te așteaptă o destinație fabuloasă. Durerea tranziției a fost mai ușor înghițită de părinții noștri pentru că au crezut că sacrificiul lor ne va face pe noi să trăim într-o țară normală, într-o țară ca afară.

După zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, vraja a început să se spulbere. Da, pentru o parte din cetățeni, Europa a fost ceea ce e cu adevărat pentru oricare dintre cetățenii ei: libertate și oportunități. Dar pentru o altă parte (probabil și mai importantă) dintre cetățenii țării noastre, Europa a însemnat gustul amar al deziluziei: libertate tradusă în nesiguranță (a locului de muncă, a zilei de mâine, a unui mai bine) și oportunități de care nu pot profita (și pe care probabil copii, nepoții, vecinii lor au plecat să le “exploateze” în alt colț de Europă).

Cum să explici omului că obiectul iluziei (Europa) nu are nicio vină? Cum să îi explici că vrăjitorul e de vină? Eu nu cred că Europa are ceva cu noi. Și nici cu dorința noastră de a ne redobândi o demnitate demult pierdută. Europa și-a văzut de parcursul ei, cu toate bunele și relele. Că nici ea nu e perfectă. Dar nouă ni s-a promis că ea e perfectă. Așa că normal că îi purtăm un pic de ranchiună sau ne găsim explicații pentru nu s-a ridicat la înălțimea iluziei noastre.

Cred că a ne imagina România ca o țară îndrăgostită de Europa e o dovadă de miopie. Trebuie să ne uităm pragmatic la noi și să înțelegem o realitate cam nefericită – partea aceea din societate care și-a înțeles apartenența europeană trăiește aceleași zbateri ca restul cetățenilor europeni în vremurile astea tulburi; acea parte a societății deziluzionate de un vis frumos nematerializat este foarte vulnerabilă la a-și găsi vinovați. Iar pentru toate astea suntem vinovați aproape toți – am lăsat să se propage gândul că țara asta va merge bine din inerție, că doar fiind parte din club vom reduce decalajele indiferent cât de prost ne-am mișca, că putem fi ok fără pic de ambiție. Vedem toți că mașina merge cu frâna de mână trasă, dar ne zicem un „las’ că merge și-așa” sau ne dăm jos din ea.

Nu am soluții la situația asta. Știu doar că trebuie să fim lucizi. Și răbdători. Dar fără a ne accepta o nouă etichetă de „generație de sacrificiu”. Cred că ne-am amărî foarte tare părinții. Locul nostru este în Europa. Și Europa e mai bună cu noi în ea. Dar trebuie să ne abandonăm rolul de spectatori cuminți și să cerem mai mult. Aici și în Europa.

 Guest post by Elena Calistru 



Citiţi şi

Femeie nebună, fugi!

Un testament care ne-ar mai putea salva

N-am știut niciodată să consolez un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
529 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro