Miroase cald a valuri și adie boare de nisip înfierbântat sub soarele vacanțelor noastre cele de toate verile (măcar visate, dacă nu trăite clasic la mal de mare), iar orașul meu capătă iz de tăcere aburită.
E miez de iulie și străzile pe care îmi port pașii mă învață că locurile au amintiri. Un tei sub care am visat, o bancă pe care ne-am odihnit alături de cineva drag (poate încă drag, poate încă prezent; poate încă drag, poate totuși absent), un balcon din care admiram forfotul pieței învecinate sau ne lăsam atrași de murmurul aleilor populate de copii tot mai gureși, un… ori o…
Toate își au poveștile lor, pe care doar nouă ni le pot șopti, căci locurile sunt altele pentru fiecare în parte; și uite așa lumea se umple de spații unice, după cum nerepetabilului îi aparțin privirile ce le traversează, sufletele care le îmbrățișează, oamenii care le populează. Dacă locurile ar avea amintirile lor despre cei cu care s-au întâlnit, oare ce fel de persoane am fi pentru ele?
Amintirile sunt parte din noi și își au locurile lor. Locuri în inimă (preiau aici sintagma-titlu a unui film pe care unii, poate, l-au văzut). Le știm, ne sunt familiare, ne așteaptă cuminți ori răsar năvalnic, chiar când uitaserăm că le mai avem. Câteodată, le lăsăm să devină copleșitoare; cel mai adesea însă le reașezăm acolo de unde vin: în trecut. Iar noi redevenim ai prezentului, pe care ne străduim să-l trăim ca pe un dar. Darul miracolului de a fi viu.
Da, locurile au amintiri, iar amintirile au locul lor…
Guest post by Isabela
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
