5:29 am… casc… dar şuieră! Şuieră şi claxonează neîncetat viaţa în lumea asta! Aer condiţionat peste tot şi-un Nil de maşini care nu se mai termină!
În fiecare dimineaţă, adică pe la 3-4 pm, că lucrez pe fus orar de America de Nord (I’m lucky, I know! :)), Mintea, Sufletul şi Inima se aliniază la uşă. Mintea face inventarul!
„Adunaaaarea! Unu, doi! Mă, încă o dată! Doi, unu!”, se răţoieşte Mintea către cuplul de şoc pe care nu-l înţelege de ce se tot hlizeşte atâta.
„În loc să vă schimonosiţi, mai bine m-aţi ajuta să pricep cine lipseşte! Că eu singură nu traversez strada fie ce-o fi!” se răsteşte coana Minte cu mâna în şold, în timp ce Sufletul şi Inima se caţără pe stele de râs!
„Păi numără şi tu vocile!” îi dă ghes Inima, zâmbind în colţul gurii 🙂
„Că bine zici, ia să vedem! Fiecare să spună ceva, hai!”
„Dum-dum!”
„Bun! Unu!”
„Plutesc!”
„Aşa, vezi! Doi!” şi Mintea îşi ascute urechea să audă un al treilea sunet. Dar nimic!!!
„Mă, ceva nu e în ordine cu noi, azi! Cine tace?!” se miră Mintea întrebătoare şi, ca o briză schimbătoare, simte răspunsul în picioare şi-o ia la goană, coana mare, stringând tăios:
„Haide bre’, ce mai staţi?! Nu pricepeţi că suntem trei?!”
Hotelul este peste drum de serviciu şi să ajungi întreg este realizarea zilnică cea mai de preţ. Mi se spusese asta pe voci şi limbi diferite, dar ce mi-am imaginat era muuult departe de realitate.
Luni, în prima zi adică, am stat vreo 10 minute pe prima linie a trecerii de pietoni. Maşinile curgeau într-un refren continuu de claxoane care nu avea nici început, nici sfârşit. Patru benzi cu sens unic, dar maşinile veneau din toate direcţiile. După două minute de îngheţ la 45o, nu m-ar fi surprins dacă maşinile ar fi venit şi din cer, ca-n The Fifth Element. Făceam timid câte-o juma’ de pas pe trecerea de pietoni tot-tot o să oprească cineva, dar, în loc de prioritate, primeam avalanşe de claxoane şi Mintea reacţiona…
„Fuck ooooooff!”… „Jesus!!!”… „No, I don’t want a fuckin’ ricşă! I just want to cross the streeeeet!”
Pun mâna pe telefon să fac şi eu ce au făcut şi alţii înaintea mea. Să cer ca cineva din securitatea firmei să vină să mă treacă strada, că, deodată, simt că vreau să mai trăiesc niţel. Şi când să sun, mai privesc o dată…
„Fuuuuugi!” strigă totul în mine!
Şi calc… şi nu ştiu când sunt pe partea cealaltă şi nici cum am ajuns. Afară, în faţa clădirii, un grup de ochi de indieni mă scrutau atent. Să fi fost miraţi că eram străină sau că am reuşit să traversez singură ceea ce pentru mine părea un infern, nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Ştiu doar că mă priveau grozav de atent.
Dap… „Mama India” e cu ochii pe tine peste tot! Nu ştiam cum se simt animalele la grădina zoologică, când ne văd pe noi, bipezii, că trecem prin faţa lor şi ne holbăm la ele, atent, dar după vizita pe care am făcut-o la Akshardham duminică, am cel puţin o vagă idee. Femei şi bărbaţi se uitau la mine ca la urs, iar copiii erau fascinaţi. Atât de fascinaţi de culoarea pielii mele, încât, la coadă la intrare, mă simt brusc şi fin atinsă pe mână şi Mintea se trezeşte…
„WTF?!” îşi zice şi se uită în jos unde vede o fetiţă (cred :)). Zâmbet şi revenire în uitarea în gol în aşteptarea intrării. Şi iar atingere pe mână…
„O fi vreun văl din hainele doamnelor, care tot insistă să se urce şi pe mine!” recită Mintea privind în jos, uşor iritată că iar a fost scoasă din visare. Panicăăăăă! Amuţireeeee! Nimic…
Doar Sufletul zâmbea şi Inima cânta la întâlnirea a doi ochi negri şi mici care mă priveau curioşi, în timp ce mânuţa aceea de culoarea cafelei cu puţin lapte, îmi atingea uşor pielea cu o mângâiere ireală…
„Bau, ţie Minte, na!”
Citiţi şi
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Ce faci când te lovește o iubire interzisă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
