Mi-aș dori să rămân anonimă, mă voi prezenta drept M. Am 22 de ani (n.red. în 2019), sunt relativ tânără, dar totuși am trecut în viață poate prin mai multe decât cineva cu vârstă de două ori mai mare decât a mea.
Am crescut fără tată, cu o mama dependentă de alcool și abuzivă. Am fost patru frați, fiecare am fugit care și cum a putut prin lume ca să scape din acel mediu toxic. Eram studentă, când l-am cunoscut pe tatăl fetiței mele, căci am o fetiță, motivul pentru care sunt și voi fi puternică.
A venit amețit de la prima întâlnire. În loc să îmi tragă un semnal de alarmă, acest fapt nu mi s-a părut deloc anormal. Eram într-o depresie destul de urâtă, iar el m-a făcut să rad încontinuu pe parcursul întâlnirii, drept pentru care mi-a fost drag.
Am continuat să mă văd cu el, deși vedeam că are probleme, poate că din cauza mediului în care am crescut nu vedeam că nu e normal comportamentul lui. Mi-am asumat rolul de salvatoare și așa mi-am mâncat câțiva ani buni din viață, încercând “să îl aduc pe drumul cel bun”.
Cu iubire și răbdare credeam că îl voi putea face să se schimbe și să avem o familie normală. Bineînțeles că toate eforturile mele au fost zadarnice.
Între timp am născut fetița și am încercat să fac lucrurile să meargă, să putem fi fericiți toți trei. Avea el momentele lui bune, apoi iar începea să lipsească ore întregi de acasă și să se îmbete cu anturajele. Am mai suportat o vreme, până lucrurile s-au agravat.
Întâi a început să îmi lase urme vineți pe mână, asta era agresiune, dar eu, proastă, îmi spuneam că poate nu știe ce face, poate nu știe că a strâns așa tare, plus că a două zi el se făcea că nu ține minte și eu îl credeam pentru că voiam să îl cred. De la strâns de mâini a trecut la tras de par, apoi la palme. La a două palmă primită de la el am decis că e timpul să plec. Îmi distrugeam viața încercând să o salvez pe a lui. Și acum mi se pare prea târzie plecarea, trebuia să plec de cum am văzut că are intenția de a-mi face rău.
Morala poveștii? Învățați, vă rog, din prostia mea! Când vedeți de la prima întâlnire că o persoană are vicii, plecați și nu vă mai uitați în urmă, vă spun eu că nu pierdeți nimic. Iar dacă cumva ajungeți mai departe și poate aveți copii, nu stați “pentru copii”. Asta e o scuză, ieșiți din zona pe care momentan o considerați “de confort”. Nu vă spuneți “eh, nu a fost decât o palmă”, sau “poate chiar sunt vinovată și merit”, nu le permiteți să se joace cu psihicul vostru pentru că va veți trezi că trece viața pe lângă voi, iar copiii vor spune “trebuia să pleci”.
Nu e un mediu sănătos în care un copil ar putea crește, nu spuneți că e pentru copil. Plecați cât mai repede, orice ar fi NU VA RESEMNAȚI. Dacă și o singură mamă sau femeie agresată vede mesajul și se simte încurajată, eu mi-am îndeplinit scopul.
Aveți grijă de voi, dragilor, pentru că el nu dă doi bani, ăsta este tristul adevăr. Dacă noi nu ne îngrijim, nu ne plânge nimeni. Eventual poate doar bieții copii care depind de noi cât sunt mici.
M.
Update 30 aprilie 2022: ce credeți, i-am scris ieri acestei fete curajoase s-o întreb cum îi este, sperând să primesc vești bune. Și le-am primit: “Bună, Uitasem că am scris asta. :)). Totul e bine, viața mi s-a schimbat la 180 de grade, am stat o vreme singură, m-am vindecat și acum am o relație absolut minunată cu un bărbat care ne iubește și face orice ca să ne fie bine. Totul se rezolvă, dar trebuie voință și răbdare❤️. Mulțumesc că ați întrebat. Cu drag, M.”
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Dependență și recuperare – The Outrun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
