…se apropie ziua cea „mare”…zi la care mă gândesc oarecum cu teamă de aproape nouă luni, cu toate că el m-a asigurat că acest eveniment nu ne va „schimba” cu nimic, că el mă cunoaşte pe mine dinainte de a avea copii. Atunci l-am crezut, îl mai cred şi acum, doar că în seara aceasta am plâns, văzându-l pe cel mic… nenăscut încă.
Cum mi-e foarte dor de el, cu toate că ne despart doar câţiva kilometri, am intrat pe profilul ei de facebook (el nu are) să-l privesc în fotografiile vechi… însă am avut o surpriză… fotografii noi, un tablou de familie în care aş fi vrut să mă regăsesc eu, să fiu eu cea a cărei burtică o mângâie, dar îl văd îmbrăţişând-o pe ea, femeia care îi dăruieşte al doilea copil… moştenitorul dorit, iar eu, inevitabil, încep să plâng.
Plâng pentru că-mi dau seama cât de în urmă am rămas, chiar dacă ştiu că între ei nu au existat şi nu vor exista niciodată emoţiile pe care le trăim noi, împreună. Totuşi, a reuşit să formeze o familie şi astfel, însă eu nu, cu toate că şi pe degetul meu există o verighetă de şapte ani şi peste puţin timp voi împlini 30 de ani…
Parcă bat pasul pe loc, obosită de prea „multă” dragoste care mă trage înapoi… O dragoste în care nu găsesc aproape nimic, decât „comoditatea” statului de femeie căsătorită. Toată energia şi motivaţia le iau de la EL de mai bine de cinci ani de când ne-am regăsit, de când drumurile ni s-au intersectat din nou, după cinci ani de pauză şi şapte de când ne cunoşteam.
La sfârşitul lui 2016 am făcut 13 ani de când ne cunoaştem şi… mi-e frică să nu-l pierd, mi-e frică că poate într-o zi va trebui să mă opresc, cu toate că unul fără altul suntem incompleţi şi sufletele tânjesc mereu după dragostea noastră. Când îi simt îmbrăţişările, acolo, lângă sufletul lui, simt că există emoţii adevărate şi că viaţa poate fi frumoasă… când există emoţii care, după ani petrecuţi mai mult auzindu-ne, îţi fac sufletul să tresară la fiecare atingere… de multe ori mi-e frică să nu fie o iluzie.
Îl iubesc, e cel de care m-am îndrăgostit la prima vedere, iar împreună am creat în toţi aceşti ani o relaţie fără limite, bariere şi prejudecăţi, cu toate că împrejurările în care suntem ne limitează cu multe… dar sufletele noastre reuşesc să se iubească…liber şi asta îmi dă putere şi mă face să zâmbesc mereu…
Guest post by Diana Munteanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
