„Îi spun ce vreau, fără să mă ascund. Cuvintele ies din mine, grele și frumoase. Mă recunosc în ele.” Alina Nelega, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019)
Sunt momente în care dorința are nevoie și de cuvinte. Nu de promisiuni, nu de poezie, ci de acele cuvinte care par să aprindă aerul. Și totuși, pentru multe femei, granița dintre erotism și rușine e subțire ca dantela unei lenjerii fine. Nu pentru că nu ar vrea — ci pentru că au fost crescute cu ideea că femeia „respectabilă” nu vorbește fără perdea niciodată.
Am o prietenă care până la patruzeci și ceva de ani nu putea pronunța cuvintele cu p și f. „Nici ziua, nici noaptea”, glumea, dar stânjeneala era palpabilă. A crescut cu ideea că o femeie care vorbește “porcos” și își comandă plăcerea, e catalogată drept „ușoară”. Ca și cum vocea dorinței ar șterge instantaneu orice urmă de demnitate și o femeie care cade lată, stoarsă, după s_x, nu e aceeași care poate avea orice rol responsabil în lume. Femeia care îndrăznește să vorbească despre plăcerea ei nu e indecentă, ci își revendică și susține “cum îi vine la gură” propria plăcere. Doar e în pat cu iubitul ei, nu pe stradă. Deci, care să fie problema?
„Mi-aș dori să pot, am senzația că e ceva acolo care îmi scapă și mă văduvește de un nivel al plăcerii necunoscut încă”. Și chiar așa e. Se pierde incalculabil în termeni de plăcere și nu e drept, într-o lume în care prea multe femei nu ajung să juiseze. Îmi amintesc că am luat o sticlă cu vin și până am terminat-o a reușit să le spună tare, fără să roșească. Și cum repetiția e mama învățăturii, cam în jumătate de an căpătase chiar dezinvoltură. Taman la timp să-i și folosească. Dar asta e altă poveste și nu e a mea.
Fiecare femeie are propria gramatică a dorinței, iar uneori primele cuvinte ies greu, pentru că limba rușinii e cea învățată prima. Filmele au intuit asta de mult. În Eyes Wide Shut, confesiunea erotică a personajului lui Nicole Kidman reaprinde dorința și zdruncină echilibrul fals al cuplului.
În Secretary, limbajul devine joc și eliberare.
În Atonement, tăcerea tensionată din bibliotecă e o conversație nespusă până la capăt.
Literatura a fost mereu laboratorul acestor libertăți. Anaïs Nin scria că „dorința are nevoie de limbaj ca focul de aer.” Iar în Delta of Venus: “A început să-i vorbească în timp ce o atingea, descriindu-i ce urma să-i facă, cum arăta. Cuvintele lui au făcut-o să se simtă goală înainte ca el să o dezbrace.” Cuvintele devin preludiu, iar vocea — prima atingere. D.H. Lawrence a fost interzis nu pentru vulgaritate, cu pentru recuperarea erotismului ca forță vitală a femeii. Marguerite Duras, în L’Amant, a arătat că erotismul e o poveste spusă la persoana întâi, nu un ecou al dorinței masculine. Iar noi, azi, după atâtea zeci de ani, de ce am tăcea în pat dacă ne vine să vorbim?
the eroticism of good literature ©paul maccormaic
Trăim în epoca mesajelor, a chatului video și a relațiilor la distanță și cuvintele au devenit, uneori, singura atingere posibilă. Dirty talk-ul poate fi un limbaj al apropierii, o punte între două corpuri care nu se ating, dar pot lua foc de la câteva dorințe bine exprimate.
Dr. Justin Lehmiller, cercetător la Kinsey Institute și autorul volumului Tell Me What You Want (2018), arată că verbalizarea dorințelor menține conexiunea erotică chiar și în absența contactului fizic: „Când cuvintele devin atingere, corpul începe să le creadă.”
La rândul ei, Esther Perel subliniază că „erotismul are nevoie de imaginație, nu de proximitate”, iar limbajul erotic e una dintre cele mai subtile forme de creativitate umană.
Pentru femeile care se tem de „cuvintele cu p și f”, poate că acesta e pasul următor: să descopere cât de puternic e un cuvânt spus cu intenție. Limbajul poate fi, până la urmă, un organ al plăcerii: gândim și îndrăznim să dăm glas. Asta e. Dacă nu-ți vine, n-ai gândit, poți trăi fără. Simplu. Dar dacă ele există în mintea ta…
Dr. Lori Brotto, psiholog clinic și profesor la University of British Columbia, arată în Better Sex Through Mindfulness(2018) că femeile care își verbalizează dorințele trăiesc mai deplin relația și își reduc anxietatea s_xuală. „A spune ce vrei” devine nu doar o formă de comunicare, ci o strategie terapeutică de reconectare cu propriul corp.
Să vorbești deschis despre fantezii nu înseamnă să ai o dublă personalitate, ci o imaginație bogată și sănătoasă. În intimitate, putem fi oricine vrem: vulnerabile, dominatoare, sfioase, curajoase. O mască pusă cu consimțământ nu ascunde nimic rușinos — doar o dorință de a experimenta alte feluri de a fi. Fanteziile și jocurile de rol nu sunt patologii, ci convenții, cum spunea Esther Perel, „în care doi oameni creează împreună un spațiu de libertate controlată”. Acolo, în absolutul și binecuvântatul spațiu al dormitorului, nu există judecată, ci infinite posibilități. Mintea și natura ta profund feminină sunt cei mai grozavi regizori, iar când imaginația e împărtășită, devine preludiul cel atât de străin bărbaților.
Deci, dacă ai simțit pornirea asta de a spune „exist și eu în povestea asta, deschide ochii, privește-mă, vreau și eu ce vrei și tu, vino, aici, da, acolo, acum, stop, iar…”, nu te opri la jumătate, nu te cenzura. Spune-i ce vrei să-ți facă, spune-i cum, spune-i unde. A te rușina de dorință este ultimul rest de patriarhat interiorizat. A-l învinge, prin cuvânt, e cea mai dulce și plăcută formă de emancipare.
Citiţi şi
Bărbații cu pretenții și jocul seducției
Inima hiperkinetică e o pasăre colibri
Muriel Siebert – femeia care a învins un sistem creat să o excludă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
