CredinÅ£a va fi fost, de la începuturile lumii, rezerva de încredere a omului într-un curs primitor al vieÅ£ii, care să-i poarte sufletul înlăuntrul pajiÅŸtilor înverzite cu bucuria de a fi. Åži când spun credinţă, nu circumscriu conceptul la zarea infinită a unui Dumnezeu bun ÅŸi veghetor peste lăuntrul omului ÅŸi al vieÅ£ii sale, dar mă gândesc ÅŸi la credinÅ£a în prietenie sau iubire, credinÅ£a în mersul împlinitor al zilei, credinÅ£a în moÅŸtenirea strămoÅŸilor ÅŸi în naÅŸterea folositoare a vlăstarilor, credinÅ£a în soarele care se îmbunează la timp potrivit sau în ploile care pătrund prin fecundare pământul întru rod necesar cuminÅ£eniei trupului, aflat la început pe urmele domolirii senzaÅ£iei apăsătoare de foame ÅŸi sete, iar mai apoi, pe urmele nostalgiei legării intime de un alt trup, de o altă conÅŸtiinţă, de un alt univers de demoni ÅŸi îngeri. CredinÅ£a în părintele care te va iubi indiferent de scăderile de care vei da dovadă în lungul drum al existenÅ£ei; credinÅ£a în copilul care, dincolo de vorbele ÅŸi faptele nepotrivite, va fi crescut, înzestrat cu demnitatea de a-ÅŸi iubi părintele, de a avea grijă de cea de pe urmă vremelnicie a sa pe acest pământ, însoÅ£indu-l, în cele din urmă, cu o afectivă strângere de inimă ÅŸi de suflet, în clipa desprinderii de ţărâna efemeră a vieÅ£ii omeneÅŸti; credinÅ£a în dragostea care aÅŸteaptă să-ÅŸi rostească acatistele tandreÅ£ii asupra unui trup hulit cu sentimentul aprig al singurătăţii; credinÅ£a în trupul care se pricepe să răspundă mângâierii, credinÅ£a în sufletul care, martor fiind la nuntirea intimă dintre graniÅ£ele genitale ale două fiinÅ£e singuratice, nu se pierde cu firea în vremea spectacolului erotic, fiind la fel de înÅ£elept în dezmierdarea de după sex; credinÅ£a în limpezirea vremii, ivită după o tulburată aÅŸteptare, spre a aduce lumina hranei ÅŸi a căldurii; credinÅ£a în staÅ£ionarea vremelnică a depresiilor fireÅŸti ale vieÅ£ii – fie ele scoborâte în suflet în urma părăsirii sau a morÅ£ii vreunui om pe care-l vei fi simÅ£it jumătatea respiraÅ£iei tale; credinÅ£a în prezenÅ£a de spirit a minÅ£ii tale, în faÅ£a cruciadelor vieÅ£ii, fie acestea publice sau private; credinÅ£a că, ÅŸi atunci când masa cea de toate zilele este frugală, există o aÅŸteptare a belÅŸugului care se va revărsa, la vreme potrivită, peste trupul tău îngândurat cu foamea.
Numai marile întâlniri ale vieÅ£ii – cu oameni fondatori ai fiinÅ£ei noastre, cu cărÅ£i binecuvântate cu înÅ£elepciunea, cu desfătări ale naturii ÅŸi ale dragostei, cu taine ale prieteniei ÅŸi împărtăşaniei culturale – ne vor fi de folos în timpuri de restriÅŸte sufletească, sosite mai devreme sau mai târziu pe adresa intimă a conÅŸtiinÅ£ei noastre.
Copilăria rămâne, singură, păcatul credinţei în basmele optimiste ale vieţii, trăind cu sentimentul că, peste puţină vreme, sufletul îţi va fi luat în braţe dospite de afectivitate şi dor. Oricât de grea va fi fost viaţa, dacă părinţii sau chipurile adulte ale copilăriei noastre se vor fi priceput să ne îndoctrineze inima cu iubire, timpurile prunciei ne vor fi fost binecuvântate. Dumnezeu locuieşte acolo unde omul ştie a întinde mâini afective şi vorbe calde semenului său. Odată cu primele îndrăgostiri dezvelite sufletului nostru în vremea adolescenţei, singurătatea începe să mănânce din malul nostru sufletesc, prinzând, puţin câte puţin, a îngusta plaja nisipoasă a seninătăţii noastre. Cele dintâi singurătăţi, poposite în sinea noastră în timpul marilor respingeri sentimentale, deschid în suflet rănile neîncrederii de sine a trupului şi a fiinţei deopotrivă. Numai o mare iubire, de mai târziu, va fi în stare să calmeze îngrijorarea fiinţei noastre mult prea omeneşti privind singurătatea de a fi şi de a trebui să afli rost şi bunătate vieţii prin efort şi lacrimă proprie. Iubirea soseşte spre a ne reaşeza în albia senină a vremii în care, copii fiind, sufletul nostru se simţea la adăpost cu inima. Iubirea este, în sine, o formă de credinţă; sufletul prinde să se închine la candela prezenţei Celuilalt, invocând, prin rugăciune sentimentală şi acatiste ale dezmierdării, prezenţa curat religioasă a omului iubit.
PărinÅ£ii ar fi trebuit să ne povăţuiască cu adevărul că, dacă vom dori să fim iubiÅ£i de-a lungul vieÅ£ii, este necesar a ne înarma cu muniÅ£iile răbdării, priceperii, empatiei ÅŸi renunţării la excesul de sine sufletesc. Nu poÅ£i spera să fii preluat în iubire, înainte de a te fi dezbrăcat, tu însuÅ£i, de costumul încredinţării că Å£i se cuvine totul – oricât de legitim ar fi acest sentiment. Iubirea se dobândeÅŸte în vremuri de umilitate a inimii, când ceri fără a porunci ÅŸi oferi fără a sărăci.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Pe măsură ce îmbătrânim È™i devenim înÈ›elepÈ›i, ne dăm seama că…
Nu înÈ›eleg cum de pot să te iubesc…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
